Dr. Mihai Craiu: In sanatate este nevoie si de incredere si comunicare, nu numai de masini performante si tomografe de ultima generatie

Dr. Mihai Craiu este Medic Primar Pediatrie, cu supraspecializarea în Pneumologie Pediatrică și Urgențe în cadrul Institutului de Ocrotire a Mamei și Copilului „Prof. Dr. Alfred Rusescu” -actual cunoscut sub denumirea de INSMC „Alessandrescu-Rusescu“.

În articolul următor specialistul va răspunde unor întrebări dincolo de punctul medical – al specialistului.

Faptele vorbesc de la sine, dar să îl cunoaștem și să revelăm dincoace de munca zilnică și empatia sa -pe care orice medic trebuie să le aibă pentru desăvârșire.

 

 

Simionescu Simona (S.S): Ce anume v-a determinat să deveniți medic/doctor?

Mihai Craiu (M.C.): Cred că momentul decisiv care m-a deturnat de la o carieră artistic-tehnică (plănuiam a studia arhitectura) a fost moartea bunicului meu.

A fost o eroare umană.

A murit după o operație tehnic reușită…. Înainte „să plece” a avut o oră de luciditate și ne-a trasat tuturor sarcini.

Mie mi-a spus că ar trebui să devin medic. Ca să pot salva oamenii care POT fi salvați. Exact astea au fost cuvintele. Pline de sensuri. De la un om care a trăit prin două Războaie Mondiale și care fusese preot în biserica tatălui și a bunicului său.

S.S: Dacă ați avut o situație critică…puteți să o descrieți. 
M.C: Haha…

Ce doctor de urgențe nu are situații critice??

Dupa 17 ani în Compartimentul de Terapie Intensivă și după ce am condus 10 ani CPU în Institut (Institutul de Ocrotire a Mamei si Copilului Prof. Dr. Alfred Rusescu, n.m.) am o altă perspectivă asupra cazurilor limită.

Probabil cazul care mă va urmări mereu a fost cel al lui A., un adolescent cu o boală incurabilă, care mi-a dat un plic cu o scrisoare. Abia putea să șoptească puține silabe. Nu putea vorbi de epuizare și din cauza unei ascite gigantice și a insuficienței respiratorii.

M-am aplecat cu urechea în dreptul buzelor lui -după ce l-am întrebat dacă îmi permite să fac procedura de paracenteză.

Nu avea cine să accepte procedura deoarece mama, care îl însoțea permanent, fusese trimisă de către A. acasă pentru a-l aduce pe fratele lui mai mic cu 10 ani la spital.

Atunci mi-a șoptit: „Nenea doctoru’? Am obosit. Te rog să îi spui lui mama ca îmi pare rău că am trimis-o acasă dupa A cel mic… Le-am cerut iertare în scrisoarea asta pe care am scris-o când mai puteam acum ceva vreme… Am obosit! și te rog frumos să nu mai îmi faci nimic. Eu vreau să mor. Să merg la bunica…

Au fost ultimele lui cuvinte. Dupa câteva zeci de minute a intrat în comă hepatică și s-a stins, încet, ca o lumânare ajunsă la sfârșit în pofida medicației și a suportului vital ce rămâseseră nemodificate.

Nu am fost om multa vreme… Am și acum în fața ochilor (deși au trecut 20 de ani) fața suptă și trista, intens icterică, dar senină a lui A.

Plecase ușurat că nu mai vedea chinul mamei…

monitor ATI

monitor ATI

S.S.: Aveți vreun regret că sunteți medic? –dacă există aspecte care „nu coincid” cu felul dvs de a fi sau „dacă nu era medicina atunci alegeați…”.
M.C.: Probabil că aș fi potrivit mai bine vremurilor de acum 100 de ani. Imediat după terminarea Primului Război Mondial. Anii nebuni – în arte, în medicina, în științe.

Când totul ne facea realmente plăcere…

Artă pentru artă…

S.S.: Care este cel mai bun lucru în a fi medic?
M.C.: Senzația după un tratament reușit.

Nimic nu poate egala explozia de sentimente în fața unui preșcolar care se trezește din comă și șoptește „… mama… vreau la mama!”

arhiva specialist

arhiva specialist

S.S.: Care e cea mai frecventă patologie întâlnită în aria dvs de activitate?

Ce le recomandați românilor în acest sens?-unde este cazul.
M.C.: La pediatrie, cele mai multe boli sunt urgențe legate de infecții și traume/accidente/incidente.

Este o specialitate eminamente de urgență. Și care are o conotație afectiva imensă. Pierderea unui copil este devastatoare pentru orice colectiv pediatric.

Este de o violență de nedescris.

Oricâte decese ai avea la activ în carieră, fiecare este la fel de dureros ca primul.

Ce le recomand românilor?

Să citească.

Să se informeze din surse credibile când vine vorba de medicină.

Să evite șarlatanii și vindecatorii.

Știu că este dificil să cuprindem multitudinea de date medicale.

Dar social media ne permite să primim sugestii, surse, sfaturi (bune sau proaste) mult mai ușor decât acum 20 de ani.

Deci putem cumpăni cu ceva informație când dăm un Acord Informat.
Și, nu în ultimul rând, să reînvățăm să comunicăm.

În sănătate este nevoie și de încredere și comunicare; nu numai de mașini performante și tomografe de ultimă generație.

 

resuscitarea la sugar practicata pe manechin

resuscitarea la sugar practicata pe manechin

S.S.: Care sunt problemele cu care vă confruntați în această specialitate? (orice tip!)
M.C.: Cel mai greu?

Din păcate, ACUM, în România este să comunici constructiv cu părintele unui copil bolnav.

Este dramatică proporția de analfabeți funcționali care au ajuns accidental părinți și care își abuzează sau neglijează copiii în primul rând emoțional.

Îi pun în fața televizorului sau la telefon și, în rarele interacțiuni cu cei mici, aceștia țipă la ei sau chiar îi agresează fizic.

Trăim într-o subcultură a violenței – pe principiul „eu te-am facut eu te omor...”.

arhiva specialist

arhiva specialist

 

S.S.:Aveți vreun mesaj pentru decidenții din domeniul sănătății privind aceste probleme??
M.C.: Mi-am luat orice speranță de la „decidenți”.

Sunt doar o serie nesfârșită de trecatori pe acele scaune…

Fără putere reală, fără viziune, fără patriotism, fără onestitate și, cel mai grav (!), fără continuitate.

Orice incepe unul, urmatorul ce accede la pozitie o ia de la capat facand tabula rasa.

Suntem un neam de Sisifi condamnați să împingem inutil bolovanul la deal. Acesta, oricât urcat, până la urmă se rostogolește…

S.S.: Descrieți o zi din viața dvs –de medic.
M.C.: Nu cred că trebuie să o iau pe urmele lui Marcel Proust în „Căutarea Timpului Pierdut”…. Haha.

S.S.: Ce îi sfătuiți pe absolvenții de UMF?

M.C.: Să învețe bine, să își găsească un maestru pe care să îl poată respecta și dincolo de sala de operații/spital și să își aleagă SINGURI calea. Aici sau aiurea. Fără false patriotisme.

Dacă doresc să facă realmente medicină, compromisurile vor fi cea mai sigură cale spre eșec.

Trebuie să aleagă acea ramură care îi fac să tresalte de emoție și bucurie, de orgoliul lucrului excelent (!!) făcut…

Nu compromisuri în speranța că va fi mai bine în viitor!

Monitor ATI 2

Monitor ATI 2

 

S.S.: Când nu sunteți la spital, dvs … (cum e viața dincolo de spital!?)

M.C.: E foarte, foarte, foarte puțină. Din păcate. Dar am început să schimb acest aspect.

S.S.: Aveți vreun hobby?

M.C.: Da.

Mai multe chiar.

Muzica simfonică pe prim-plan -îmi place de fapt orice formă de arta, dar dacă sunt singur, singur, singur și trist sau obosit, atunci închid ochii și pot să ascult în gând. O arie de Bach sau un duet de Mozart.

Despre ce îmi place să fac ca exprimare artistică?

Să pictez/desenez/fotografiez. Arte vizuale. Am o înclinație naturală către detalii și fragmente…

Despre dans… Nu prea.

Îmi place baletul. Cel modern. Foarte mult. Ca de altfel toata arta modernă. Cred ca sunt un om al generației acesteia de artiști – Ghenie, Lucio Fontana, Mark Rothko, Gerhard Richter, Bacon, Lucien Freud, Zaha Hadid, Andy Warhol, Arvo Part, etc etc etc.

Dar, în același timp, mă streseaza stridențele grotești ale așa-zișilor artiști români de largă consumație, cu origini adânci în arta efemerului, grosolaniei și mișto-ului balcanic de joasă extracție.

De ce?

Pentru că nu există niciun pic de noblețe, de distincție în arta consumeristă îndelung mediatizată. Probabil sunt … obsolete?!

Dr. Albert Stanciu: Este regretabil ca nu exista un curs de management al relatiei medic -pacient

Dr. Albert Stanciu, medic primar Chirurgie Pediatrică, cu specializarea în Ortopedie Pediatrică, în cadrul Spitalului Clinic de Urgență „Grigore Alexandrescu” și în rețelele private de îngrijiri de sănătate este unul dintre specialiștii care face meseria cu suflet, pe lângă cunoștințele solide în medicină.

Specialistul are o experiență de peste 30 de ani de activitate profesională în care a parcurs toate specialităţile chirurgicale pediatrice- chirurgie generală, urologie pediatrică, arsuri și chirurgie reconstructivă, precum și chirurgie laser.

Printre premierele din domeniul său se numără prima alungire de membre de 10 cm la copil efectuată în România (1995), primul procedeu de transport osos pentru o inegalitate complexă de membere (1996).

Despre omul și medicul Albert Stanciu vă las să parcurgeți un interviu, care de la sine confirmă ceea ce am zis mai sus – un om pe care l-am cunoscut într-o altă manieră (precum a spus și dânsul, „primul care vindecă este cuvântul”).

 

Simionescu Simona (S.S.): Ce anume v-a determinat să deveniți medic/doctor?

Dr. Albert Stanciu (A.S):  A fost o întâmplare, adică au fost îndeplinite toate necesitățile pentru aceasta.

La vremea aceea (’79) se intra foarte greu la medicină -erau elevi care dădeau și de trei sau patru ori până să intre la Institutul de Medicină și Farmacie (IMF, n.r.).

Examenul era dur, erau adevărate industrii de meditații care învârteau sume exorbitante.

Pasiunea mea era chimia – am crescut într-o familie de chimiști – și toate vacanțele mi le petreceam în combinatele de chimie.

Tatăl meu (cu care aveam o relație specială, era un geniu în domeniul chimiei) m-a rugat să fac medicina. Nu puteam să îl refuz, dar am pus o condiție și anume: să dau o singură dată, iar dacă nu intru să îmi continuu drumul spre biochimie.

Meditatiile costau o groază și îmi era jenă să îi pun pe ai mei să risipească banii pe așa ceva.

M-am hotărât să mă pregătesc singur –fiind convins că nu voi intra.

Eram foarte bun la chimie și fizică și aproape modest la biologie, deci nu îmi dădeam prea mari șanse. Întâmplarea a făcut ca în acel an să se dea numai probleme la fizică și la chimie, ceea ce pentru mine era floare la ureche (biologia a fost așa și așa) si … cu 9 și ceva am intrat în primii 10 la IMF.

A urmat apoi o vacanță de vis -pentru că am primit banii de meditații și toată familia era foarte fericită.

Însă în toamnă șocul a fost dur.

După ce a trecut „euforia” muncilor agricole efectuate în cel mai pur spirit UTC-ist (la depănușat porumb, cules ardei și struguri undeva în Lunca Dunării, în comuna Mănăstirea, din județul Călărași), am început cursurile.

A fos dur! Chiar dur!

Imaginați-vă niște tineri de 18-20 de ani care deodată sunt echipați în halate albe, cu bonete și repartizați câte 14 la o masă de marmură, cu un cadavru în sala de disecție și care, trebuie într-o cursă contra cronometru, să găseasca vase,nervi, inserții, origini, mușchi, septuri, cavități…

De fapt, te puteai considera cu adevărat student abia când treceai în anul 2.

Examenul de anatomie nu era mortal. Era supra- mortal (și la propriu și la figurat).

CAM JUMĂTATE DINTRE STUDENȚI PICAU PRIMUL EXAMEN ȘI CAM TOT ATÂT CEL DE AL DOILEA.

Eu eram mai mult decât modest la anatomie și plana asupra mea pericolul pierderii admiterii. Adică ce folos că știam eu chimie și fizica? Aici era despre Anatomie.

Și, cu disperarea unui condamnat pe viață care sapă un tunel să evadeze, am început să învăț ajungând la 18 ore pe zi. Era o luptă disperată pe care nu aveam să o mai repet decât patru ani mai târziu – la examenul de Medicină Internă, care se tinea cu Prof. Ursea.

În februarie au început examenele. Grupa noastră era printre ultimele. Știrile proaste veneau zilnic –în fiecare zi picau între 5 și 7 studenți la Anatomie.

Tensiunea era maximă.

Fetele plângeau și repetau oase, vase, mușchi. Eram singurul băiat într-o grupă de fete. A venit și examenul. Fiind la „S”, eram ultimul. Primele patru colege au picat, apoi a urmat un cinci, un șase, un șapte, patru de opt, alte două colege picate și, am ramas eu.

Când îmi dă carnetul Prof. Cezar Dumitriu (un bărbat înalt, impozant, cu părul alb și cu niște ochi albaștri, de oțel, care te spitalizau pur și simplu atunci când se uita la tine), îmi spune „Stanciu! Ai 10, cu felicitări de la mine.”

Era să fac infarct pe loc și să mă pun pe o masă de marmură din jur.

În zilele următoare vestea s-a dus în toata facultatea.

Toți mă aratau cu degetul- doar căpătasem o oarecare prestanță, nu?

De aici încolo 10 a fost singura notă pe care am luat-o în facultate. Mai puțin la Socialism Științific, unde am primit nouă datorită (sau din cauza?) concepțiilor mele mult prea liberale pentru acea perioadă.

Singura îndoială era dacă o să iau 10 sau 10 cu felicitări pentru că erau cațiva profesori care îți treceau în carnet 10 cu felicitări, scuzându-se că nu pot să îți dea  11. Așa a fost la profesorul Ursea, la profesorul Burlui (la chirurgie) și la profesorul Valeriu Popescu (pediatrie).

Am parcurs 6 ani de facultate în cel mai leninist mod: învățând, învățând și iar învățând.

Aveam acum (în 1985) diploma de Medic.

Terminasem al doilea în facultate (din cauza socialismului și a colegului meu, Motoi, care se transferase din Timișoara, în anul 5, cu media 10).

Medic aveam să devin mult mai tarziu, după stagii, după experiența rurală din Zimnicea.

În 1990 am luat primul Rezidențiatul și am început specializarea în Chirurgie Pediatrică. Abia după încă vreo 5 ani  puteam să spun că am devenit medic -deci abia după vreo 25 de ani de școală.

arhiva specialistului A.S.

arhiva specialistului A.S.

S.S.: Dacă ați avut o situație critică…puteți să o descrieți (Caz sau cazuri, dacă se poate)

A.S.: Meseria de medic are ceva sacrosanct; este la granița dintre artă și știință.

Întâmplările traumatizante, dar și bizare sunt în fiecare zi.

Medicul este ca un burete care absoarbe toată suferința pacienților, până să intervină medicamentul sau bisturiul.

Primul care vindecă este cuvântul.

Este regretabil că nu există un curs de management al relației medic -pacient.

Prin peregrinările mele prin lume am învățat că cel mai important este să ai un contact fizic cu pacientul. Aceasta conferă maximă încredere -adică atunci când îl întâlnești să îi strângi mâna sau să îl ții de după umeri.

Prin 1995 eram într-o operație cu Profesorul Socolescu (un mare arhitect al Ortopediei Pediatrice românești). O operație grea, sângerândă. Spre sfârșit, doamna Dr. Stoicescu ne spune să ne oprim, că pacientul a intrat în stop cardiorespirator.

Au urmat minute lungi, lungi de sânge, adrenalină, defibrilare, masaj cardiac.

În acele clipe simți cum secundele se dilată și se alungesc ca niște picături de săpun asteptând să se spargă în orice moment.

În final, pacientul a fost salvat fără probleme.

Am decis să nu povestim incidentul părinților, mai ales că recuperarea a fost totală.

Însă, după câteva zile, mama pacientului îmi spune :

„Domnule doctor, Sergiu(așa se numea pacientul, care avea atunci 14 ani) îmi povestește că în timpul operației s–a întâlnit cu bunicul lui (care murise în urmă cu șase luni) și care era îmbrăcat diferit față de cum îl știa. Acesta s-a bucurat inițial că îl vede, dar apoi i-a zis „–Tu trebuie să te duci acasă, că te asteaptă maică–ta!”.

În anii aceia erau condiții grele de operație  -lipsuri mari, multă dăruire, dar totuși rezultatele erau modeste.

S.S: Aveți vreun regret că sunteți medic? În sensul în care există aspecte care „nu coincid” cu felul dvs de a fi sau „dacă nu era medicina atunci alegeați…”.

A.S: Cel mai bun lucru în a fi medic (cel puțin în specialitatea mea de Ortopedie Pediatrică) este că nu te plictisești niciodată. Ai în fiecare zi ceva nou de învățat.

Dacă aș povesti într-un roman toate cazurile ar fi o combinație între thriller, aventuri și comedie.

Îmi aduc aminte că prin 1985 a venit din Focșani un copil cu o suspiciune de mușcatură de viperă.

În urma cu o saptămână o femeie, din aceeași localitate murise mușcată tot de viperă.

Copilul avea 3 ani. Salvarea a ajuns la București cam pe la ora opt seara. Prezenta o tumefacție importantă a antebrațului -era roșu, cald, împăstat și prezenta abia perceptibil două mici plăgi înțepate. După ce i-am făcut toaleta l-am pansat și am făcut antitetanos, apoi am cerut ser antiviperin.

Mi s –a spus că spitalul nu are. Atunci am contactat Spitalul de Boli Infecțioase.

Nici acolo nu era acel ser.

În situația aceasta am luat legătura cu Ministerul Sănătății, care a format o celulă de criză și a început căutarea prin țară. Într-un final, pe la ora 23 au fost găsite 2 fiole la un dispensar din judetul Mehedinți.

Dar cum să ajungă în București?

În apropiere era un aeroport militar, însă avioanele militare nu se puteau ridica de la sol decât cu aprobarea comandantului suprem (adică Ceaușescu). Așa că a trebuit să așteptăm până dimineața.

La ora 8, avionul a aterizat la Băneasa și o ambulanță aștepta vaccinul.

Între timp, copilul se trezise era bine( !) și, la vizită, Profesorul Meila (care era un clinician desăvârșit) l-a intrebat pe copil:

-Ce ai pățit?

– M- a mucat un salpe – a răspuns copilul.

– Și după ce te-a mușcat ce a făcut?

– A bulat!!!!!

De fapt, copilul fusese mușcat de o insectă și, pe un fond alergic făcuse această reacție, însă comunitatea era șocată de tragedia prin care trecuse și a reacționat disproporționat.

A fost o noapte albă, dar cu un final fericit.

De fapt, nu am încetat niciodată să învăț de la pacienții mei.

arhiva specialistului A.S.

arhiva specialistului A.S.

S.S.: Care este cel mai bun lucru în a fi medic?

A.S.: Cel mai bun lucru ca medic este că înțelegi viața, cunoști oamenii în adevarata lor natură și poți să faci din când în când și bine. În ultimă instanță, Viața este despre Oameni.

Spitalul este una din cele mai traumatizante experiențe pe care un om poate să o aibă.

De ce ?

Spitalul dezumanizează și depersonalizează.

În spital devii dintr-un om, un caz, o fractură, o osteomielită, o tumoră din salonul X.

Am lucrat în Franța și am aflat acolo că trebuie să fii întâi și întâi uman. Cei care vin la tine sunt într-o stare emoțională precară și tu nu trebuie să o agravezi.

Putem face mai mult doar prin comportament.

Mergeți într-un spital fără să cunoașteți pe nimeni și veți găsi doar răceală, aroganță, lipsă de empatie, lipsă de respect pentru ființa umană și de multe ori, din păcate, și incompetență

S.S: Care e cea mai frecventă patologie întâlnită în aria dvs de activitate? Ce le recomandați românilor în acest sens?

A.S: De departe cea mai frecventă patologie la copil este cea traumatică.

Copiii au nebănuitul dar de a se pune în cele mai periculoase situații fie cu știință fie fără. Multitudinea de device-uri (skateboard, hoverboard , bicicletă ,role cu un impact energetic din ce în ce mai mare prin viteza dezvoltată) au un efect devastator.

Din păcate, niciun impact nu rămâne fără urmări. Suferințele sunt mari, prețul plătit este deasemenea mare: spitalizare prelungită, operații, recuperare, absenteism școlar.

Uneori însă câteva secunde sunt decisive pentru parcursul vieții viitoare.

Marea majoritate a acestor accidente nu au decât soluție chirurgicală.

Ca un fapt divers, anul acesta, înainte de Paște a fost o promoție la Hoverboard după care a urmat un val de internări în secția de Ortopedie și un alt val de vânzări de hoverboard pe Olx.

S.S.: Care sunt problemele cu care vă confruntați în această specialitate? (orice tip!)

A.S.: În ortopedie principala problemă este dotarea. Fără dotare, fără echipamente funcționam ca o vulcanizare.

Masa ortopedică de operație din cel mai mare spital de copii din țară este din 1943. 

Restul este tăcere.

Ce să vorbim ?

Fără dotare ne întoarcem la metodele terapeutice ale lui Ambroise Paré – un mare chirurg și anatomist francez, a cărui deviza era „Munca grea învinge orice”.

Din păcate, în zilele noastre doar bunăvoința fără mijloace nu poate să ducă decât la rezultate comparabile cu cele din secolul XVII.

S.S.: Aveți vreun mesaj pentru decidenții din domeniul sănătății privind aceste probleme??

A.S.: Vi se pare că există vreun decident în sănătate?

Ați văzut vreo politică coerentă? Vreo viziune?

Nimic !

Decidenții din sănătate sunt niște bieți ghiocei politici incapabili de ceva.

Țară săracă cu boieri bogați.

În Franța, în anii 1960, Generalul De Gaulle a avut o viziune. Și anume să creeze în fiecare regiune a Franței câte un spital de referință (la vremea aceea, Franța metropolitană avea 20 de regiuni) și, în fiecare departament (sunt 100 !) un spital de referință departamental.

Am lucrat într-un spital din Bretania, într-un orășel cât Târgoviște de mare, unde aveam tot, tot ce trebuia.

Asistența medicală este 100% gratuită CHIAR. Toate medicamentele și device-urile la fel.

Acolo este viziune.

 

S.S: Descrieți o zi din viața dvs –de medic.

A.S.: O zi din viață?

Este chiar banal: casa –spital-casa-spital, însă după doua -trei luni în ritmul acesta există un debriefing pentru că altfel scad performantele.

Este o meserie traumatizantă și fiecare pacient mai greu lasă o urmă în conștiința medicului.

De aceea cred că ar trebui consiliere psihologică oricărui medic.

S.S: Ce îi sfătuiți pe absolvenții de UMF?

A.S: Ceva foarte simplu: GO WEST!

Interacționați cu alte sisteme medicale, aduceți informații și transformați societatea așa cum vreți să o aveți.

Nu acceptați modelele seniorilor, rupeți rutina, dar nu neglijați pregătirea.

Fără competență, CV-ul este un petec de hârtie. Nimeni nu o să vă lase să tratați un pacient doar pe titlurile din CV.

Pe parcursul timpului am avut rezidenți buni pe care i-am încurajat mult -unii sunt acum departe, alții sunt aici în poziții de decizie.

Nu am avut niciodată o funcție didactică, dar mi-a plăcut să intervin în formarea multor tineri și nu m-au dezamăgit.

ahiva specialist

arhiva specialist A.S.

S.S.: Când nu sunteți la spital, dvs … Cum e viața dincolo de spital!?

A.S.: În afară de spital nu este viață. Este doar acea perioadă de recuperare pentru o nouă zi.

O gardă ține de fapt trei zile -o zi înainte, în care trebuie să te odihnești și să te pregătești, ziua gărzii și o zi după, în care să te refaci. Există gărzi în care te apucă zorile în sala și pleci de acolo teleghidat.

Când ajungi acasă începi să reiei cazurile și să îți cauți eventuale erori.

De fapt, când ești medic, cel puțin în specialitățile chirurgicale, viața nu îți mai aparține.

Devii așa, un fel de bun de patrimoniu.

S.S.: Aveți vreun hobby?

A.S.: Mașinile și călătoriile. Singura mea pasiune reală sunt mașinile și, pentru că trebuie să existe o finalitate îmi plac și călătoriile cu mașina. Cred că am depășit un million de kilometri.

Conduc de aproape 40 de ani și am avut peste 20 de mașini. De aproape 20 de ani sunt fan fidel Renault și iubesc această marcă. Am avut Și BMW, Lancia, Opel, Lada, Suzuki, Citroen, Dacia, Oltcit, Volga, Moskvitch, Skoda și SangYong.

 

 

justitia e chioara

Salutare!

Nu pot sa nu comentez si eu putin …

Pedeapsa la domiciliu … cand si cand spre rar si deloc.

Asta noua, de o semnara acus! Abia se usca cerneala pe papier.

ADICA e un fel de:

-stai acasa si te duci asa, daca vrei, daca ai chef, daca te plictisesc copiii si nevasta, ca sa nu ii iei la palme (tot din plictiseala)…

dar vaaai, stai asa… sa nu incurcam:

În urma amendamentelor adăugate de parlamentarii PSD s-a ajuns la concluzia că măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate sunt de natură judiciară, dispuse de judecătorul de supraveghere a executării pedepsei conform Legii 254/2013. Ele constau în înlocuirea măsurii executării pedepsei principale cu închisoarea în regim de detenţie cu măsura executării acesteia la domiciliu, în libertate sau în regim special penitenciar.

Nu toți deținuții pot beneficia de prevederile noii legi, ci doar cei care au condamnări sub cinci ani. Sunt excluși de la aceste drepturi cei încarcerați pentru infracțiuni cu violență și recidiviștii, însă pot profita de aceste prevederi politicienii sau funcționarii condamnați pentru corupție. – https://www.click.ro/news/national/deputatii-au-decis-detinutii-vor-putea-face-puscarie-doar-weekend

Mda… VAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAI….dar cum sa nu profite ei de tot? de toti si de toate?

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/proiectul-privind-inchisoarea-part-time-la-vot-in-camera-deputatilor-918552 – luati de cititi. Poate-poate pricepeti CAT DE TAMPITI SUNTEM ca doar citim…

ah, ca mi-am amintit.

Am intrebat azi cat e brutul meu. Cand am facut eu calculul cu CAT SE RETINE din salariul meu, m-a apucat spuma. deci 500 de euro se duc la STAT. Da’ nene.. da. 500 de euro. Si daca vreau sa fac un RMN astept …si platesc. pt ca d-aia sunt asigurata si salariata. =)) Corect!

SI evident ca la stirea asta mi s-au inmuiat gladiolele (picioarele).

Iar noi, asa ca natie, stam. Evident, completam si zgaraiem pe peretii de facebook.. si cam atat. Adica totul trece asa pe retina si iese pe…monitor. Deci.. mno, nu ne implicam deloc.

Deci da, din brutuletul meu se duc 500 de euro la Stat. deja.. nici nu (mai) stiu ce prefer. =)) Dar lasa ca ma fac eu mare. =)) 4 pe 4. =)) 😀 (s-a deschis sezonul de inghetata…si deci..cum s-o zic…altfel?)

 

imblanzirea divinei egrete recenzie

Sergio Pitol propune „Imblanzirea divinei egrete” acelora care prin intelepciune se pot descurca azi si maine, ca sa ajunga la un final de zi (dintr-un total de 24 de ore, trebuie sa traiesti cat pentru 48).

Imaginile vizuale care rezulta din cuvinte sunt unele ample, ca un zbor de pasare, dar si intr-o plinatate statica. E un zbor la pas, pe pamant.

Tinand cont ca autorul a murit pe 12 aprilie anul acesta, m-am simtit datoare intr-un fel sa ii citesc cel mai bun roman – acesta de fata-, cu care a primit si premiul Cervantes din 2005. Premiul Cervantes este un fel de „Premiu Nobel al literaturii hispanice” si a fost instituit din 1974, an de an … pe data de 23 aprilie, un autor de limba spaniola este premiat pentru intreaga sa activitate – decernare asistata de regele Spaniei.

Sergio Pitol a mai primit Premiile: La Palabra y el Hombre (1980), Xavier Villaurrutia (1981), Narrativa Comala (1982), Herralde de Novela (1984), Juan Rulfo (1999).

Fiecare capitol al romanului Imblanzirea divinei egrete este precedat de o nota care se refera la ceea ce va fi discutat, notele unui vechi scriitor in a doua jumatate a deceniului al saselea din viata sa sunt propuse sa fie scrie astfel incat sa alcatuiasca un nou roman: Domar a la divina garza (e in spaniola titlul romanului de fata). Pentru a-l scrie, el decide sa colecteze trei teme fundamentale: mai intai „partidul” (luand in considerare ideile lui Mikhail Bakhtin, din cartea sa Cultura Populara in Evul Mediu si Renastere), a doua tema „Gogol si carnavalul” si a treia „José Rosas” (sau Pepe Brozas, porecla unui prieten al scriitorului, admirator al lui Dante Alighieri), care chiar in romanul acesta va fi numit Dante.

Imblanzirea divinei egrete este un roman plin de pasiuni extreme si stranii legaturi teatrale, este povestea unei scurte excursii la Istanbul care defineste de fapt viata protagonistului si care il scufunda intr-o cruciada împotriva unui faimos slav, a presupusului vinovat al relelor lui, dar si a fervoarei sale vehemente pentru literatura lui Gogol.

Mai precis, in primul capitol ni se dezvaluie ca „un batran romancier, ingrijorat de inaintarea in varsta (avea 65 de ani), da in vileag laboratorul si mediteaza asupra materialelor cu care isi propune sa scrie un nou roman” – aici isi aminteste de vorbele criticului literar Carlos Montiel, de faptul ca nu mai merita sa scrie. Si totusi, se ridica de la masa, se duce la „o petrecere”, pana la urma ramane obsedat de o antropoloaga … isi aminteste de Doctor Faust si de alte biografii roase de timp si spatiu.

Intr-o dupa-amiaza furtunoasa si fara ca vreunul dintre cei prezenti sa vorbeasca despre biografia sa, marcata de resentimente si de fictiune, eroul vorbeste in solitudine pana cand nenorocirile, melancolia si situatiile parodice, grotestii si ireale vor conduce publicul la dorinta de a cunoaste totusi sfarsitul unei astfel de comedii (negre), in care toata solemnitatea este distrusa – si atinge si un rafinat paroxism.

In capitolul 2, se povestesc diverse aventuri ale lui Dante C. de la ESTRELLA, licentiat in drept si ..impreuna cu autorul, calatoresc spre Istanbul. Aici mi-a placut o replica, pe cat de simpla, pe atat de plina de intelesuri:

-Oamenii fricosi sunt mai degraba inspaimantati de tunete decat de fulgere!

Din replici asa – de interesante- ajungi la un moment dat sa citesti chestii absurde, increngaturi de realitati si imagini grotesti. Personajele -toate- parca devin un cap.

Amelia Millares devine femeia cu mai multe puteri- metamorfozarea din fiecare capitol e ametitoare si surprinzator de placuta. Poate e chiar viziunea sa pentru literatura lui Gogol!?

Romanul prezinta mai multe voci narative:

  • un prim narator care organizeaza materialul relatat in sapte capitole, cu titluri fiecare dintre ele si scrie chiar capitolul I;
  • “vechiul romancier”, care scrie povestea lui Dante;
  • Dante insusi, care isi spune experientele sale din Roma si Istanbul catre o audienta eterogena:

I-a fortat pe toti, atat baieti cat si batrani, sa priveasca de la distractiile lor mizerabile, i-a constrans sa recunoasca faptul ca exista. Asta este cine este! Si acea nepasare, acea curiozitate, va ajunge sa-o piarda pe Miralele, indiferent dacă o doreste sau nu – oaspetele fortat nu va parasi acea casa pana cand nu si-a terminat povestea.”

Dupa cum putem vedea, Dante C. de la Estrella este o persoana uneori pedanta, alteori laudaroasa, care dispretuie arta, dar chiar si asa, considera ca nu banii aduc forta si puterea. Este remarcabil in acest roman nararea de tip polifonic, cand vocile narative sunt conjugate in discurs (si ce discurs!), care se separa si totusi se intersecteaza in acelasi timp, pentru ca un narator povesteste de fapt actiunea unui scriitor care intentioneaza chiar sa scrie un roman. La randul sau, „vechiul romancier” povesteste despre Dante C. de la Estrella; iar aceasta, la randul sau, ne spune experientele pe care le traieste prin calatoria sa prin Istanbul si Roma. Aceasta polifonie ne aminteste de presupunerile teoretice ale lui Bakhtin, de care trebuie sa tinem cont ca ideile sale nu sunt doar o prima tema pe care romanul scrie (adica”vechiul scriitor”), ci si Bajtin are aceste interese de comunicare interdiscursive in filosofia sa de limba.

Personal, acest volum al scriitorul și naratorul din Mexic este reusit si face parte din Tripticul de carnaval (împreună cu „Parada dragostei” si „Viata conjugala”). E o lectura placuta, are umor si totusi, te pune pe ganduri despre conceptul de umanitate si dincoace de starile de fapt expuse si acelea gandite. Intre teoretizarea si conceptul de traire se afla o punte. Pe care toti trei scriitorii – ma rog, povestitorii – o realizeaza simetric, catre o realitate subiectiva.

 

despre agonie si extaz 2

Salutare!

Azi o sa imi vars si eu amarul – pe langa cel de aseara cu alcool- si o sa ma iau de mame si tati care au copii de sex masculin si care isi rasfata si feresc baietii de orice si ii educa si incurajaza sa fie de cacat cand vor fi adulti. Nu, fix asa cum se citeste asa se si comporta.

Nu trebuie sa porti masti sociale ca adult ca sa ajungi ceva sau undeva sau sa pari ceea ce nu esti.

Era o vorba a lu’ Frederick Douglass: It’s easier to built strong children than to repair broken men.

Pe sens neaos romanesc, e mai usor sa construiesti (educi) copii decat sa repari (alini) barbati stricati (si se refera pe interior).

Deci o iubita in ziua de azi trebuie sa fie PSIHOLOG in primul rand. Nu iubita. Nu, aia era pe vremea lu’ bunica-miu. Pentru ca atunci aerul era normal, parintii ii puneau si responsabilizau demult. ACUM?

moama, plange ala micu’ imediat rezolva mama-tata-sora ceea ce deranjeaza pe micu’ print – a la Ciorogarla.

Pe bune!

M-am saturat sa fiu psiholog, prietena de serviciu, sora mai mare, plusul si, eventual, psihiatrul barbatilor.

Indur multe de partea cealalta.

Mai ales aia cu “bai, sa nu ne complicam…”. Asta dupa ce s-ar putea sa se fi complicat lucrurile.

Nu demult – sa fie cam 1 an si ceva- eram calcata cu trenul pe interior – sufletul pus pe sina!- si …de atunci am mai riscat sa ma deschid putin in fata celorlalti – barbati, pe care ii ocheam eu asa, din departari. Cand tu ai probleme, el (oricare ar fi el, ca varsta, experienta si ce vrei) n-are nicio treaba.

IN SCHIMB cand ei au probleme si ma gasesc la perioada aia de femeie cu inima fripta, ascultatoare si docila, ghici ce? ASCULT si mai SI INTELEG.

Una dintre regulile de baza ale comunicarii: intelegerea. Priceputu’ a ceea ce se zice.

Ori eu trebuie sa ma enervez odata si sa zic IS LESBIANA si gata,  nu mai vreau sa va vad in fata ochilor nici pe doua picioare, nici in 3 si nici in 4 ori … sa delimitam de la inceput fiecare ceea ce face: eu pe psihologul gratuit si la un restaurant si tu, pramatia care va urma sa vorbeasca despre foste, problemele de lucru, problemele tale cu societatea … si toate inapoi, de parca eu as fi vreun burete de colectare de date si tu, la spovedanie.

De n-o sa cer bani pentru consultatiile astea, sa ma lipiti cu super-glue de masa. 😀

Deci, dragi parinti de baieti: responsabilizati-va copiii, lasati-i sa mai si cada si sa se ridice singuri, lasati-i sa si munceasca pentru bucata de paine si pentru apa (sper!), lasati-i sa si sufere (Ca sa aprecieze clipele de bucurie!), lasati-i sa fie ei (si nu voi, in trairile pe care voi le-ati avea sau fi vrut sa le fi avut!) … Lasati-i sa traiasca cum vor, insa … libertatea asta sa nu se transforme de genu’ “i don’t give a shit on feelings”. Nu esti vulnerabil daca simti sau pentru ca simti, sa ai teama ca pierzi controlul – ratiunii sau al tau, ca un intreg.

pastrati un echilibru in relatia parinte-copil. NU ii mai cocolositi atata pe viitorii barbati. Vor fi barbati fratii mei – albi…

Nu mai mimati vieti perfecte – ca (viitorii) barbatii sa vor sa o copieze. Sau sa ii indeparteze, depinde acum de fiecare cum percepe “perfectiunea”.

Comunicarea fratilor ajuta orice! Comunicati cu copiii – insa comunicarea asta sa fie utila, nu inutila. nu fortata! nu cu injurii. nu cu “comparat” fata de altii cum e el.

Nu.

Si educatia sexuala a baietilor nu inseamna filmele porno, laba si “dezvirginarea” la curve. NU!

ca d-asta devin imbecili pe mai departe – scuzati, pardon, dar chiar nu mai exista cale de mijloc cu mine cand sunt pur si simplu pisata pe nervi de 10 ani cu tot felul de tembelisme masculine, pe care le-am suportat, traiesc si eventual o sa mor cu ele de gat si ele cu mine.

Barbatul trebuie sa fie responsabiL. Sa nu-i fie frica de … apa, de lama de ras, de deodorant, de unghiera, de un copil, de un fluture, de o pasare ranita, de un caine, de o gaina, de schimbatul scutecelor, de un mop, de o rufa.. de orice. UN barbat trebuie sa fie auxiliarul si completarea femeii. Nu sa o munceasca, oboseasca, streseze si bla bla numai pe ea. Are si ea 100 de toane pe zi, nu mai trebuie sa mai suporte alte 100 ale lui.

Orgasmele nu se mimeaza pentru ca asa are ea chef. CI pentru ca devine un act sexual dureros, pentru ca spasticitate a muschilor vaginali si nu numai si pentru ca pe el in doare in cur de lubrefierea de la zona si locul faptei.  Pentru ca nu e cu tandrete facut acel act, ci e facut dintr-o obligatie – obligatia pulii sculate care trebuie culcate, adormite.

WOW!

sunt brutala! SCUZATI-mi neipocrizia, dar .. decat sa fiu de genu’ “vaaai…e bine e, continua!”, iti dau un semnal scotandu-ma pe mine…din tine si plec.

NU e nimeni obligat sa suporte orice de la altul.

NU EU trebuie sa fiu puzzle sau sa ma rotesc in jurul tau.

NU EU sunt ursulet de plus ca sa vrei sa dormi cu mine. Nevoia de sex e o nevoie cam …cum e mancarea. Macar la cateva zile sa fie de calitate. 😀

Nu eu rezolv problemele DE/IN cuplu.

Si clar NU EU sunt psihologul baiatului dvs.

si, la final, sa va … in buzunar ceva. 😀 ca sa nu mai faceti data viitoare specimene egoiste, arogante, schizoide/schizotipale/schizofrenici in general, care nu dau 1 leu pe sentimente si jignesc prin lipsa de empatie.

NU sunt nici mimoza, nici piti si nici curva. SUNT pur si simplu Blue Henrietta, plina de frustrari, iar ca sa mai suport alte frustrari si alti frustrati – pe fii vostri- ar trebui sa ma mai nasc o data si odata. PESTE. 😀

 

 

despre agonie si extaz

 

Salutare!

In fiecare zi suntem grabiti sa facem cate ceva uitand sa ridicam privirea spre cer si sa ne clatim ochii printre formele si consistenta norilor, sa ne bucuram de razele soarelui, ca suntem in viata, sa fim recunoscatori ca putem face pe altii fericiti cu putinul pe care il avem – iar de multe ori nu ne dam seama ca ajutam si cu o vorba.

In fiecare zi ridicam si coboram oamenii, ii purtam intre agonie si extaz – la fel cum suntem si noi intr-o panta si apoi intr-un platou … si tot asa.

Viata nu e data ca ni se cuvine. Omul in sine are un scop.

Nu (neaparat) sa porneasca revolutii sperand sa schimbe ceva -radical si paradoxal de brutal!- ci sa construiasca “din nimic” un viitor.

Dintr-un vis “cu mainile goale” sa se faca un viitor prin si pentru evolutie.

Sa ajute! Sa iubeasca! Sa ierte! Sa o ia de la capat ori de cate ori e nevoie astfel incat sa evolueze si sa devina o varianta mai buna a sa!

De cate ori e nevoie, insa sa nu cedeze! Sa lupte pentru sine!

Dreptatea si respectul nu se impun! Nu se cer! Nu se pornesc revolutii pentru ca detii dreptatea sau adevarul absolut, ci dimpotriva, fiind totul relativ ar trebui regandita toata “constructia”.

Iar in relatiile de zi cu zi sa se foloseasca ochiul de dincolo de cei 2 ochi.

Astfel incat celalalt de langa tine sa se intrebe cum dracu’ de il stii fara sa iti zica nimic?

Well… omul nu are menirea sa isi ceara dreptatea LUI.

Nici nu exista un adevar absolut – pentru ca fiecare crede ca are el adevarul, ei bine, nu-i asa, surprize!? nu am nici eu, nici tu si nici vecinul de la 3.

NU exista relatii ideale.

Nu exista iubiri ideale.

Omul e facut sa dezamageasca – mai devreme sau mai tarziu!

Cred ca nu mai trebuie amintit despre agonia si extazul de zi, pentru ca le traim on and on.

 

Romana neimblanzita recenzie

“Romania neimblanzita” este un film documentar in care reinveti sa vezi cu alti ochi tara.

Era o vorba: e frumoasa tara asta; pacat ca e locuita.

Bine,ca e locuita de animale nu e rau, dar ca mai suntem si noi,mancati si rosi pe dinauntru zilnic pt “un trai mai bun”.

In acest documentar o sa razi de jocul puilor de urs, ras, o sa fii mirat de viata salamandrelor de foc si de legenda care dainuie de-a lungul anilor in jurul acestui animal legendar..  O sa iti para rau de efemeride, o sa parcurgi Delta Dunarii cu ochiul de la suprafata pana la niveluri de ape ametitoare, o sa vezi cum morunul a supravietuit celot 27.000 de ani (ah,nu un morun, ci specia in sine). O sa ramai cu gura cascata de albastrelul argintiu – si cum pacaleste larva acestuia furnicile rosii .. 😁

Un film in care iti amintesti cartile de zoologie, botanica, geografie – si da,nu am ratat mare lucru,pentru ca mi-au placut toate.

“Romania neimblanzita” e un film pentru familie (dar nu sugari!) si vi-l recomand. Are si un mesaj interesant la final.

Vocea povestitorului e cea a lui Victor Rebengiuc, un maiestru al glasului si vorbei blande.

Cam atat!

 

loving vincent recenzie

Loving Vincent” este unul dintre filmele pentru niciunul dintre urmatoarele cuvinte nu … imbraca mai frumos povestea trista din jurul mortii lui Vincent van Gogh, pictorul Post-impresionist care a adus arta moderna catre ceea ce e astazi.

Pe langa faptul ca e event-ul lunii aprilie la care m-am dus si pe care il recomand tuturor – nu cred ca vor mai fi filme pentru care 125 de pictori sa vina din intreaga lume ca sa picteze fidel operele sale, peste 65000de cadre astfel pictate manual alcatuiesc povestea de dincolo de sinuciderea Post- impresionistului… – totul e atat de trist, de un adevar sfasietor. Cata durere si singuratate trebuie sa fi fost in inima lui van Gogh incat sa se bucure ca i se fura pranzul de catre o cioara, cata lipsa de superioritate sau mandrie sa ai sa lasi pe prostul satului sa te batjocoreasca sau … sa fii considerat de toti “calm si tacut” sau de o servitoare “diabolic” ?

Un film care m-a facut sa plang si sa ies furtunos din sala. Pentru ca da, asa trebuie sa fie un film. Rascolitor pe dinauntru. Sa iti lumineze ungherele in care se pusese o panza de paianjen… Un film trebuie, ca orice forma de arta, sa treaca PRIN tine, prin sufletul tau. Nu numai prin minte.

Povestea incepe cu fiul unui postas, recunoscut pentru bataile si pusu’ pe scandal la bautura. Pentru ca nu gasea motivul pentru care sa duca o scrisoare -ultima a lui Vincent- catre fratele sau, Theodor van Gogh. Inteleptul sau tata il va motiva – cred ca ar fi motivat si o piatra sa stea in fata ninsorii fara sa cracneasca- sa isi inceapa aventura vietii lui – si, implicit, sa duca mai departe acest ‘de ce a murit Vincent van Gogh?’.

Va trebui sa discearna spusele unei hangite, unui barcangiu, unei menajere a unui doctor care il tratase pe van Gogh, cu un alt medic care avea teoria lui despre “accidentul” petrecut, alte vorbe ale unui bunic – ale “nebunului si prostului” satului, care se regaseste in orice sat ( nu e sat fara vreunul considerat asa)- …

Va las totusi sa mergeti la aceasta mandrete de film pentru care, ma repet, cuvintele mele nu o pot acoperi si imbratisa pe cat trebuie sau ar trebui. Niciodata nu vei mai intalni nuantele calde din tablourile sale, acele tonuri puternice de galben -si toate nuantele-, cum portocaliul scoate in evidenta raceala albastrului, cum orice nuanta de albastru parca te scufunda in subconstientul sau… cum orice univers – de la camp, lac, padure si pana la camerele inchise sau priviri din portrete- revelat de el e mai tandru, acoperit de mainile sale si dintr-o data ti se deschide, ca dintr-un pumn inchis, tie. Privitorule. Tie, oricare si oricine ai fi!

Vincent a murit la 37 de ani, dupa un accident. Desi si urechea si-o taiase, dar nu din greseala. Ureche pe care a dat-o unei dame de companie (prostituate). Ce barbat lasa bucati din sine femeilor? Si asta la propriu?

Citisem in urma cu 12 ani despre el in Art Gallery. Despre cum a fost al doilea copil, dupa ce primul baiat se nascuse mort -si pe care tot Vincent urma sa il cheme-…  Dupa cum se simtea de inutil – si mai ales, cum pierdea locurile de munca (probabil din accese de furie sau prea multa tacere, habar n-am!)-, cum incerca cu toate fortele sa intre in gratiile mamei (inutil)… iar singura persoana care avea incredere era Theo, care…de altfel, a salvat toate picturile sale – si mai apoi, doctorul dintr-un satuc, cu care se intelegea foarte bine. Insa niciodata ceea ce citisem nu mi-am imaginat ca poate avea asa impact – sa vad … mai ales pictat, ceea ce se intampla pe vremea lui Vincent.

Emotia pe care o poate insufla un film ramane totusi cea mai mare valoare. Iar acest film te zguduie in tine daca esti genul “ala” de om. Daca nu, … te duci bou si te-ntorci vaca. Trece prin tine ca un glont si cam atat. Ups!

Si sa nu uit: orice artist ramane, dincolo de toate, un om. Un simplu om! Cu lumea, trairile, vorbele, gandurile si dramele sale!

OFF TOPIC, dar legat de Vincent van Gogh:

La editura ART a aparut un volum, pe care cei care apreciati sufletele nelinistite ale artistilor, ar fi frumos si indicat sa il aveti – “Draga Theo“- in care sunt scrisorile catre fratele sau, timp de 18 ani (deci daca s-a sinucis (sau nu) la 37 de ani, rezulta ca …de pe la 18-19 ani coresponda cu fratele sau mai mic). Sunt cam 415 scrisori! toate cu impact emotional si profunde din punct de vedere ale rationamentului si imaginilor vizuale evocate.

Draga Theo coperta cartii

Draga Theo coperta cartii

 

 

Protected: despre priviri si dincolo de ele

This content is password protected. To view it please enter your password below:

nu te uita la mine 48

 

-Stii ce faci din mine? intreba ea din priviri.

-nu!

-O varianta mai buna a mea! dintr-un monstru un animal domesticit.

-eu? cred ca tu faci invers! si poate asa sunt eu si nu vreau sa recunosc! sa ma recunosc!

il privi cu seriozitate.

-auzi? stii ca e prima oara cand stau atat de aproape de tine? si ca nu ma gandeam sa te ating aici – ii puse mana pe inima – sau aici – si-l atinse pe burta.

se puse cu capul pe umarul lui.

-spune-mi, pictura cu Libertatea, cu tanti aia cu sanii misto, cand a pictat-o Delacroix?

-1815. ba… stai… 1823?

-da. 1830. le ai. deci pot sa te intreb d-astea!

-evident. dar…

-scuza-mi nepolitetea, am citit istoria artei cand altii se duceau in cluburi si rupeau alte chestii in doua. eu imi plateam numere de ART Gallery din banii mei.

-lucrai in liceu? intreba el uitandu-se in jos la claia de par aurie.

-da. si am lucrat mai mereu cand trebuia sa platesc studiile.

se uita in sus, privindu-l inapoi.

-credeai ca viata e simpla? ca ai totul pe tava fara lupta? fara sa cobori in abis? fara sa urci pe franghii si poteci nestiute de lumina?

-asta ai facut? d-asta reactionezi asa cand te ating? si de ce ai plans aseara?

-de emotie! ca eram cu tine! a cui pictura si care e aceea din care s-a inspirat Dali la un foarte celebru tablou? ala cu william tell?

-… nu… cred ca …stiu!

-tu? incearca!

-nu! habar n-am!

-vrei sa zici ca te-am batut?

-nu e competitie. dar simt ca …stii!

-stii The Angelus? a lui Millet? cu taranii pe camp? e realism!

-am auzit, dar nu am fost atent!

-Bine! radical din 149!

-ceee? la ora asta? e 7 dimineata!

-tu ai venit in viata mea, trebuie sa urci pe scarile mintii! te ajut! daca 144 e 12 la patrat, rezulta ca o fi…

-12 si ceva! rase el, mangaind-o pe spate.

-da. dar as prefera precizie.

-du-te si spala-te pe ochi. ca vad ca adormita imi pui intrebari.

-e mai grav daca ma spal! te avertizez, vor urma clipe de netrait de oamenii de …

-muritorii de rand.

-o cazi si o sa te ridic. indiferent cate voi zice! zambi el, dupa ce il saruta.

se ridica si se duse in costumul evei in baie.

scoase capul o secunda din baie si il vazu la telefon. apoi il auzi:

-12, 206! ala e radicalul!!!

ii intelese rasul din voce.

-da, man! ala e! dar era logic cum era 20 dupa virgula?

-nu vreau sa aflu fix la 07 si 15 minute!!!

ii auzi sunetul urinii lovindu-se de vasul de toaleta.

zambi.

ea se tot foia sa nu se mai auda prea tare, dar nu ii iesea. incepu sa ofteze.

apoi se baga la dus.

incepu sa cante.

-wee aaaaall live in a uuuuriiiiine submaariiiineee!!

pe toate timbrele si tonurile posibile.

radea de-a binelea. duse mana la gura sa nu auda.

o vazu revenind. cu parul ud si prosopul in jurul taliei.

ridica o spranceana.

 

ne oprim si noi sa ne fie putin mai bine?

Salutare!

O sa se apropie ziua in care o luna sau doua o sa fiu scoasa de pe aci -pt ca nu am platit (si e spatiu free …si bla bla..).

So, am tresarit ieri la vederea salariului.

Ce ma roade pe mine e ca dupa atata “vrem salarii decente” mai vine si completarea “de ce ni se taie sporurile?”.

Tare mi-e ca o sa ma bucur o luna de salariul asta si … nici nu stiu ce sa iau sau cat sa cumpar – ca eu is mana sparta si tot ce vad ca imi face un semn cu ochiul iau sau mananc. sau beau. sau citesc. sau port. 😀

Aceia cu sporurile: pe unii dintre voi va cunosc pe interior. Specialitatea aleasa a fost dupa principiul “cat spor e aici?” intr-o proportie covarsitoare -de peste 50% dintre voi (indiferent de varsta si experienta in medicina!). Sa nu se faca abuz de “altruismul” din medicina. Foarte putini si-au ales FIX SI FIX pentru ca asa au vrut. Insa marea si repet marea majoritate si-a luat ceva “dupa ce procent primesc pe langa salariu”.

Da, o sa imi pun in cap colegii care nu ar recunoaste nici in ruptul capului ca nu au ales X specializare pentru ca …scria pe cordonul ombilical ca “le e menit”.

Si sa va mai zic ceva: ginecologia e menita FRECVENT la malpraxis. Frecvent si foarte des, ca sa fiu mai explicita, in caz ca frecvent nu e pe placul vostru. Ah, si tot ce tine ce chirurgie. Si de foarte multe ori se ajunge mai departe cu plangerile. Si, daca pe ambulanta mai lipsesc una alta, si aici te poti trezi cu un purcoi de ceva pe cap. Asa ca “sporul” nu aduce fericirea. Ca sa va pun cu tot cu picioarele peste mine. 😀 nu ca as rezista, dar va zic sincer, ca atunci cand va alegeti specializarile sa stiti ce dracu’ veti face. ASA, 50% in plus suna atragator. Dar sa nu ai conditii, sa ai pacienti care mor asa, ziua si minutul, nu cred ca sunt cele mai placute lucruri. Oricat de nesimtitor ai fi. ori, mai exista o solutie. Distilata, pentru voi.

Deci, ca o chestie: daca va mai plangeti cat de multe riscuri aveti, intrebati-va ce rahat ati asteptat si ce e la locul faptei. Ca asa, si eu voiam sa ma fac astronaut. =))

Nu banii aduc fericirea! O pot intretine clipe de clipe -adica milisecunde. Insa pe durata, va trebui sa va ganditi ce va aduce cu adevarat fericirea. Pacientii sunt fiecare in sine un univers. “Nu exista boli, exista pacienti”. Era vorba lui Avicena. Cu care sunt mai mult decat de acord.
De la 19 ani (si chiar de dinainte) am avut aceasta convingere si o voi avea mereu. Degeaba inveti 1000 de carti (oricat de bun ai fi in asta) cand iti vine un pacient pe real cu nspe chestii pe el si in el… catre tine, ca medic, tu trebuie sa il descifrezi. Asa cum ani de- a randul ne-am ocupat cu decodificarea si intelegerea ADN-ului (ca apoi sa facem praf din motive obscure si materiale editarea genetica), consider ca tot asa trebuie sa dam Cezarului (pacientului) ce e al pacientului. Unicitatea cazului. Greutatea si complexitatea tuturor mecanismelor individuale sunt mai presus decat toate Procoalele si Ghidurile posibile. Acelea sunt GHIDURI (adica unelte auxiliare) intr-un proces de diagnosticare si tratare. Eventual de prevenire a unor alte complicatii.

Va las pe Doctor Love sa va arate calea spre o zi mai luminoasa in interiorul vostru.

Va pup, dragilor!

Rampage recenzie

Sinopsis

Megastarul internaţional Dwayne Johnson interpretează rolul unui primatolog care şi-a făcut un obicei din a ţine oamenii la distanţă. Singura legătură specială a lui Davis Okoye (Dwayne Johnson) este cea pe care o are cu George, o gorilă extrem de inteligentă, de care a avut grijă încă de când s-a născut. Atunci când un experiment genetic dă greş, blândul animal se transformă într-o imensă bestie violentă. Situaţia devine într-adevăr dramatică atunci când sunt descoperite şi alte animale care au suferit mutaţii similare. Pe măsură ce Nordul Americii este distrus de aceşti noi predatori, Okoye face echipă cu un inginer genetic discreditat pentru a găsi un antidot, în timp ce încearcă să evite o catastrofă globală şi să salveze creatura care i-a fost cândva prietenă.

 

Recenzie Simona Simionescu

 

Davis Okoye este personajul principal care trebuie sa lege lumea animala de cea a oamenilor -si eventual sa LE salveze, respectiv pe ambele regnuri.

In Rampage actiunea este legata de editarea genetica, adica a acelor mutatii controlate de oamenii de stiinta prin care se obtin calitati duse la extrem – de la viteza, agilitate si pana la forta in sine.

Tot in acest film prietenia de dincolo de regnuri e evidenta. Davis lucreaza la o Rezervatie de animale, este primatolog (se ocupa cu studiul comportamentului si limbajului acestora). Pe langa el sunt animale – evident, primate-, printre care si George, o gorila de care il leaga o prietenie dincolo de moarte si dincoace de gloante – dupa cum va evolua filmul.

Rampage este genul de ecranizare -pare dupa o carte?- in care ai parte de actiune multa, desi uneori acele actiuni ale oamenilor care incearca “sa linisteasca” animalele gigantice sunt repetitive (gloante…gloante…), dar si de momente comice – iar George le stie. 😀

Nu pot sa va povestesc jumatate de film. NU mi-am luat rolul de povestitor, insa va pot zice ca mi-a placut. SI nu sunt usor de multumit. La capitolul Johnson, acesta e putin repetitiv si el – genul de erou care stie sa conduca elicoptere, sa aiba grija de oameni, de animale, de …omenire, rolurile sale fiind deja “Aceleasi”.

Geneticeana Kate Caldwell este un personaj care va stimula partea buna si eroica din Davis – oare de ce nu m-a surprins?

Agent Russell am crezut ca e Javier Bardem, dar nu e. deloc. 😀 dar seama atat de bine…ca … in fine. 😀 e Jeffrey Dean Morgan, actorul care a mai jucat in Curierul (din 2012), Toate lucrurile bune (2010) etc.

Actiunea e previzibila, totul e “stiut”, mai putin ce face George. 😀

Ca personaje negative?

Claire Wyden este sefa de la cei cu experimentul esuat – ma rog, nu va zic nimic prea mult despre film!- lipsita de orice semn uman, fara scrupule si fara niciun Dumnezeu. Insa mno, are rol micut – ca nu rezista prea mult animalelor. 😀

Si sa zicem ca ar fi animalutele care sunt zona “experimentelor”. Dar nici macar ele nu par negative. 😀

Rampage e un film pentru aceia care sunt fani efecte speciale – aici e discutabil, ca nu e chiar 3D!-, pentru cei care cred ca editarea genetica incalca niste protocoale si legi ale bioeticii (eu cred asta!) si daca este sceptic in privinta binelui si raului – aici, in film sunt putin contrabalansate. Depinde din ce unghi privesti toata constructia.

Un film de 7,5 si merge vazut in familie. Cu toata familia. :) Indiferent de varsta. Nu e atat de violent pe cat se crede. Johnson are inca un rol care aduce a celui din Jumanji: Aventura in jungla (2017).

de pe net

de pe net