220 ultimul capitol

Dupa o zi in care abia ma puteam concentra cu leziunile cu care veneau oamenii pe la mine, am luat metroul, mi-am pus castile si mi-am pun piesa -pe care o ascult cateva zile pana mi se impregneaza in minte, pana difuzeaza-.

am ajuns acasa. primesc mesaj:
– trebuie sa vorbim! o sa vin in 15 minute! Rares.
ma uitam la mesaj. sa vorbim.. sa vorbim!? ce sa mai vorbim?!
am deschis usa de la dormitor. patul era ravasit. am inchis usa. nu aveam starea decat sa ma bag in pat si sa dorm.
m-am descaltat tacticos, de parca era vreun concurs de rabdare.
incepeam sa ma gandesc: ori ne despartim ori… habar n-am!
m-am spalat pe maini si m-am asezat pe canapea. nu aveam stare. pana si drumul pana la bucatarie, ca sa iau un pahar cu apa si…inca unul..si inca unul! mi se parea lung.
parca era o sete pe undeva atat de mare ca nu stiam daca ma agatam de apa ca d-un element real sau de apa ca si element pentru o inecare a constientei erotice, sentimentale.
imi rasareau literele. reci. ca o bufnitura in suflet.
exact cand sa mai iau un pahar cu apa, a sunat la usa Rares.
– Buna!
i-am aruncat o privire mirata si in acelasi timp parca voiam sa-i inchid usa. ca sa nu aud continuarea.
– Spune!
nu stiam ca puteam sa am si vocea asta!era atat de rece ca l-a derutat inainte sa vorbeasca.
– Am primit postul in Elvetia. asta e pe scurt! am biletul de avion!
imi venea sa il calc in picioare. “am primit… !” nu…n-ai primit!
pauza. n-am rostit absolut nimic. parca nu am respirat.
– spune ceva!
el era vesel.
daca stia … daca stia…de ce? de ce isi inchipuie multi ca pot intra in vietile oamenilor fara sa paseasca… de fapt…lasa niste urme de bocanci? si de ce radea? parca imi jignea inteligenta.
ma infuriam incetul cu incetul, insa incercam sa ma calmez.
nu am zis nimic. absolut nimic.
– ce e?
si inca zambea. parca zicea ca se duce pana la paine. sa ia covrigi cu maci. sau susan. sau…
ma uitam la el cu o furie de … nu a citit-o vreodata. noroc ca nu am aprins lumina.
era asa o veste … de nu stiam cum sa reactionez. ba’ sa incep sa rad de la nervi – asta e o masca buna sa iti ascunzi de fapt tipetele si urletul din suflet- sau… sa incep sa plang? dar de ce sa plang? el inca zambea … parca nu-i pasa.
pentru ce a jucat teatru? daca vrei sa iti bati joc de om, macar fa-o la intuneric, nu la lumina.
i-am intors spatele si m-am dus sa mai beau apa. mi-am pus mana la gura sa nu-mi scap o injuratura de doi lei si am revenit in vestibul.
– ok! si?
nu puteam sa cred. asta am scos pe gura? “ok!”??? nu era ok! nu era “si?”…era “cum indraznesti sa razi cand imi zici asa ceva!?” sau “ce vrei exact sa auzi?”.
– asta spui? “ok”? era uimit.
vedeam ca era socat. uimit. mirat. toate gradele.
mi-am inabusit un sunet, am inclestat dintii si pumnii si am zis:
– da. e ceva in plus de zis? adica… daca asta crezi ca e bine pentru tine… du-te!
imi venea sa urlu la el, sa-l zgaltai si apoi sa-l imping pe usa afara, insa… eram slaba.
m-a sarutat. am stat. ca o vita. cu inima fripta si cu mintea imbatata de alte stari.
– stiam ca o sa ma intelegi!
ooh… asta da…surpriza. eu pot sa inteleg… eu trebuie sa inteleg…
m-a apucat rasul. si stiam ca nu-i placea rasul asta.
eu nu contez. mereu nu contez. eu in schimb trebuie sa inteleg. sa inteleg nepasarea, rautatea, viclenia, ura, prostia… mereu sa inteleg…dar cand o sta careva sa ma inteleaga pe mine? asa, cu bune si rele, fara sa ma judece, fara sa ma arate cu degetul, fara sa ma comenteze…ci sa ma absoarba catre fiinta lui? sau era o ea?
am tacut si m-am indepartat de el. putea sa ma minta, putea sa bea, sa ma injure, dar “plec in Elvetia”…
– nu ai auzit tot… ma intorc!
inca zambea. parca zicea ceva bine si eu nu auzeam sau pricepeam.
– ok… e ok!
o voce categorica si rece. numai sufletul stie cate i-ar fi zis de fapt. numai el i-ar fi dat cu lumea in cap pana ii iesea Elvetia din minte!
s-a descaltat si a venit spre mine. din pacate stia slabiciunile mele. din pacate, si eu.
am oftat brusc si m-am rasucit pe calcaie.
nu era posibil. parca se jucase si el… si el? adica… pana si el? el, care o dadea cu “imi pasa de tine”, acum “plec in Elvetia”…de parca a apasat pe buton si gata… Elvetia ati vrut..Elvetia primiti.
stiam ca va fi ultima oara cand ne vedeam. simteam ca ruptura va fi definitiva. stiam ca se va alege praful de dobanda sentimentelor mele. s-a zis cu promisiunea mea pentru mine. parca jucam intr-o liga inferioara cu sentimentele…si arbitrii favorizau echipa preferata de public.
am dat din cap si mi-am scrasnit dintii.
– ce e? spune?!
– nimic!
– nimic pe dracu’! taci…tacerea ta ma omoara! nu e de bun augur!
bine ca macar stia limbajul meu. nu, nu era de niciun bine!
– eu ce vrei sa spun? “Drum bun!”?, “sa ai spor!”? sau… “noroc cu urmatoarea cu care te vei culca?!”?
– cum poti sa zici asta?
nu mai radea. scapara flacari.
degeaba. nu mai conta. parca auzeam ca din apa sunetele de deasupra.
– nu auzi ca ma intorc!? cum poti sa spui asta?
ma lua de umeri si ma trase spre el. ma saruta pe frunte si ofta.
de parca eram vreun copil retard.
– tu cum poti sa zici “Plec in Elvetia! ce zici?”…??? asa pot sa zic si eu orice…nu? ca tot vad ca nu conteaza nimic…eu nu contez…deciziile sunt luate…nici macar nu te-ai gandit sa ma intrebi… macar asa… daca esti in siguranta.sau daca nu esti? daca o sa ai accident? sau daca se injunghie cativa pe acolo si te nimeresc pe tine?
se uita rece deja.
– aberezi! 100% aberatii!
am oftat. la ce pot sa ma gandesc cand lumea e cum e? doar n-or sa-l primeasca cu lapte si miere…?
se apropie de mine.
– ai febra?
– nu stiu. nu ma intereseaza. nu m-a interesat niciun aspect de mine. vad ca si asta primesc de la altii…deci suntem chit.
– ai racit?!
– nu stiu.
de unde sa stiu? si daca stiam, asta era ultima grija a mea. febra. de parca nu mai aveam perioade d-astea!?
– hai sa iti fac un ceai! si ceva cald de mancare!
imi venea sa ma dau cu capul de perete. si asta tare!
– o sa fim prieteni, nu?
ma uitam ca la fantome deja. ori isi bate joc de neuronii mei si de rabdarea mea…cum poate sa intrebe asa ineptii? prieteni? da… prieteni!? din cate denumiri ai pentru oameni.. prieteni? suna a… “pot sa te sun cand am doar de vorbit si doar de cerut o parere”…de parca restul se stergea. de parca ti-ai sterge bocancii pe pres si iesi. si cam atat.

imi rasarea fata lui zambitoare “plec in Elvetia”… parca planuise. parca… asteptase momentul la care eu nu puteam sa zic nimic, pentru ca deja avea biletul.
mi-am pus capul in palme si am oftat.
daca nici viata nu merita respect… atunci nu merita sa ne numim oameni. daca nu stim sa apreciem momentul … daca nu stim sa apreciem oamenii… daca nu stim decat sa ne prefacem ca existam cand sufletul e un burete stors de neincredere si de o parere buna de sine insa gasim numai defecte altora… daca nu oferim decat raceala si jumatati de ganduri…
eram atat de abatuta ca uitasem si unde ma aflam.
– te-am intrebat de 3 ori daca vrei zahar!
– mi-e indiferent.
iarasi vocea aia rece.
stiam ca il enervam, dar … nu puteam sa ma prefac, nu puteam sa par indiferenta…nu puteam sa fiu “prietena”… nu mai era timp de “prietena”, nu mai era cazul sa fim ipocriti.
– asculta… 1 si cu 1 fac 2. uneori fac 3 sau 4, dar depinde de ovule. aici nu e cazu’. daca ai iesit pe usa aia in seara asta, aici nu mai intri. ti-am zis ca din toate lucrurile si faptele… sa nu fiu luata de proasta. la asta fac urat de tot. mai rau si daca te-as prinde in pat cu vreuna. nu-mi jigni inteligenta si sentimentele. nu imi jigni fiinta si sufletul. nu ma jigni, pe scurt. nu poti sa vii la mine zambind, de parca ai pleca pana la buticul din colt sa iei apa si paine … nu poti! nu se face! nu cu mine! intelegi?!
m-am ridicat de la masa si am trecut pe langa el.
venea dupa mine.
– nu… ma intorc! zau ca ma intorc.
ma apuca de talie si ma trase spre el.
ma saruta pe gat si imi sopti la ureche ceva.
m-a apucat rasul.
l-am impins de langa mine.
corpul cerea, mintea dadea cu piciorul in podea sa nu cedez.

Comment are closed.