mg de uitare (continuare)

– M-ai lasat cu ochii mariti. cum sa ma intrebi asa ceva? nu as vrea sa te invat asta. nici macar platit! spuse el suparat usor. in schimb, eu vreau sa ma inveti sa iubesc! asa cum stii tu. sa te iubesc si sa iti amintesti de mine!

tonul lui era usor serios si foarte bland.

ii era rusine ca i-a spus ce i-a spus. unde mai pui ca nu i-ar fi zis asta daca nu era usor aburita de vin. ea nu ar fi avut curaj sa ii zica asa ceva. nu neaparat ca nu voia, ci pentru ca stia ca era altfel, mai aproape de cum era ea. si … desi erau firesti… uneori respectul castiga in fata impusului.

se uita la el imbujorata de prostiile pe care le scotea pe gura si de raspunsurile lui – rationale- …

– eu, dar eu… eu… uf! o sa te invat cu inima. cu mintea, cu simturile. o sa afli pana la nebunie si inapoi cum e sa iubesti, daca asta vrei! o sa te invatat sa razi plangand si plangand cu veselie, o sa vezi cum frunzele aramii toamna sunt mai colorate ca multe suflete omenesti.. cum cantecul zburatoarelor ¬†primavara va fi imnul ratiunii erotizate, iar fulgii de zapada iarna vor fi cele mai delicate vestminte. mereu, te voi insoti de soarele din privirea mea pentru tine. acea privire care te va face cel mai muritor si nemuritor dintre oameni. acea privire dedicata tie. vei afla cum e sa mori si sa traiesti prin acelasi gand sau idee.. cum vei avea o singura casa si o singura piele pe care sa o descoperi zilnic. vor fi lectii lente si inuman de ireale intr-o lume real de umana.

il mangaia pe chip. il vedea cum se transforma sub mainile ei. parca era alt om.

– nimeni nu m-a mangaiat cum o faci tu. imi dai fiori, imi faci inima sa simta, mintea sa vibreze… nu stiu cum faci si ma intriga! zise el cu ochii inchisi.

– pentru ca adun toata inima si mintea sa spuna aceleasi cuvinte prin mangaiere. acele cuvinte pe care nu o le auzi decat foarte rar. atat de rar incat o sa si uiti care sunt. insa le vei simti. si sper ca le simti.

era trista in glas.

– simt. simt! normal. dar nu-mi explic de ce simt asa cand ma atingi tu! adica… asa?!

era intrigat sau uimit? sau amandoua?

il simtea in voce surprins de reactiile si ceea ce i se intampla, de parca nu stia sau nu voia sa vada exact “de ce!”.

voia sa se intoarca spre perete, insa o tinu strans spre el.

– nu mai pleca! nu mai te ascunde de mine! atat de rog! simt cand nu esti relaxata. lasa-te purtata…

el vorbeste?!! el?!!?!

– Sunt pe un val mai de demult. si inca tot nu il ating.

se intrista de-a binelea.

– o sa te fac sa simti atat de uman si inuman incat o sa fii sub “nirvana” erotico-emotio-afectivo-rationala.

– simt ca sunt deja! ma simt fara busola cand nu vorbim. ma simt… ca si cum o cladire e sub cutremur de 9 grade fara … nu stiu cum sa iti zic! se uita la ea.

daca pe el il emotiona cum se purta ea, pe aceasta o nelinistea cum putea sa se simta cand o privea. era o privire blanda si in acelasi timp severa. parca era un titan lichid.

o sa fie ceva de netrecut peste ceea ce simtim. dincolo sau dincoace de toate tampeniile pe care le fac sau rostesc… va fi acel te iubesc peste care nu va trece nici macar acel “de ce?” al tau… va fi o fortareata peste care… se vor asterne doua nuante: totul si nimicul. din amandoua va rasari o plasma rosietica ce te va imbratisa si atinge ca adierea si in acelasi timp, va ajunge in regiunile in care a batut vantul atata timp… iar dincolo de ea.. va fi acel infinit de finit. sau finitul infinit.¬†

asta parea ca ii va spune, insa a tacut. asa facea. cand el vorbea, ea ii raspundea prin tacere.

cu toate ca il innebunea tacerea ei.

 

 

Comment are closed.