Blue Henrietta

Abstractionistii folosesc forme si culori pentru a DISTORSIONA realitatea. Expresionistii folosesc emotia pentru a IMPRESIONA pe cei care privesc realitatea. Iubitorii artei populare folosesc texturi si modele pentru a DECORA realitatea. Contemporanii preiau o tema cunoscuta si MODERNIZEAZA viziunea cu ceva inedit. Artistii naivi folosesc inocenta copilariei pentru a LUMINA realitatea. TU CE FACI SA LE CUPRINZI PE TOATE?

Archive for August 5th, 2017

intre identitate personala si naratiune

Salutare!

Astazi am treaba cu neuronii vostri.

In primul rand o sa il mai avem pe Paul Ricoeur putin la discutii, ca apoi sa ajungem la Camus si Sartre.

Daca datile trecute vorbeam de hermeneutica personala si individuala, acum ajungem la identitatea personala – cum e vazuta de Paul, cum e de Albert si metamorfozarea acesteia la Jean-Paul Sartre.

O luam cu inceputul.

Paul Ricoeur propune mai multi termeni pentru a isi defini identitatea personala. Astfel, primul este un concept relativ, denumit mêmeté si care presupune o continuitate temporala – in care cineva ramane intotdeauna acelasi; aceasta este „continuitatea neintrerupta intre prima si ultima etapa de dezvoltare a ceea ce consideram drept acelasi individ” (pg. 21, din Identité personnelle et narration chez Paul Ricœur et Hannah Arendt, de Attilio Bragantini, traducere personala).

Totodata, mêmeté indica, pe langa o identitate numerica, si o identitate calitativa. adica, ea este numerica fiindca totdeauna unul si numai un singur individ care de-a lungul evolutiei sale ramane acelasi (ex. Paul la 10 ani si Paul la 54 de ani este tot Paul Ricoeur) si este calitativa, deoarece se refera la afirmarea in sine – la identificarea anumitor trasaturi personale persistente care permit sa recunoastem o identitate continua. Iar de aici deriva o alta forma de permanenta in timp a mêmeté si anume existenta caracterului:

“Inteleg aici prin caracter ansamblul semnelor distinctive care permit sa reidentificam un individ uman ca fiind acelasi. (…) Prin trasaturile caracteristice descriptive (…), el cumuleaza identitatea numerica si calitativa, continuitatea neintrerupta si permanenta in timp.” – pg.142.

Daca Paul Ricoeur propune identitatea calitativa si cea cantitativa prin inglobarea caracterului in toate, la Albert Camus intalnim Omul Revoltat, Mitul lui Sisif. In ambele carti, Camus propune existenta unei naturi umane preexistente – ca fiind o valoare catre care omul trebuie sa tindă si, totodata, criteriu suprem la care trebuie sa se refere acesta (e ca o misiune si subjugare per se, nu per secundam, ca la Sartre).

Daca e sa vorbim despre moarte, Albert o vede ca pe o certitudine matematica –  rapeste sensul vietii, devenind astfel o aventura inutila (Mitul lui Sisif). De altfel, toata discutia camusiana deriva dintr-o fraza cu impact pentru retina (cel putin): “Nu exista decat o problema filosofica cu adevarat importantă: sinuciderea.

Un om care se sinucide raspunde negativ lumii prin gestul sau la intrebarea daca viata “merita sau nu sa fie traita”. De aici incepe Camus toata discutia in “Mitul lui Sisif“- in care autentifica absolutist gestul sinucigasului, importanta problemei si chiar autenticitatea raspunsului. Camus respinge solutia, iar sinuciderea devine tema de meditatie profunda si o lectie oamenilor dispusi sa se puna in acord cu ei insisi.

In plus, a (re)cunoaste ca viata nu are sens inseamna, implicit, a-i (re)cunoaste absurditatea.

Sincer, cand eram intr-a 12-a l-am ales pe Camus pentru ca era non-violent si a propus responsabilitatea pentru ceilalti – adica nici sa le sporesti altora suferinta si nici sa o combati. Sunt notiuni importante, atat de diferite si atat de crucial de subordonat intr-o realitate fie ea si contemporana si discontinua in ceea ce priveste umanitatea. Tensiunea sisifica are masura contra masurii – semnificatia propriu-zisa de facto estetica a Mitului lui Sisif este permanent dublata si de semnificatia etica.

La Jean-Paul Sartre existenta precede esenta. In “Zidul“, el impune existentialismul, o filozofie a actiunii, argumentand ca importanta si caracterul omului sunt determinate de acțiunile acestuia ci nu de parerile, faptele sau vorbele. De altfel, in timpul ocupatiei naziste s-au trezit in acesta instinctele anti-autoritare –  acesta s-a rezumat la a scrie si nu a facut practic mai nimic. Ma rog. Vremea lui Sartre venise in anul 1945, cand avea sa isi accepte curentul propus de presa (existentialismul adica) -pe care il asociaza cu umanismul. Si pana la urma se da cu comunistii…

 

 

 

 

 

posted by blue henrietta in cultural international and have No Comments

nu te uita la mine 18

Venise de la lucru.

O gasi la bucatarie, cu laptopul pe masa, in picioarele goale imbratisand scaunul pe lateral. I se parea ca e prima oara cand vede asa ceva. Nimeni nu tinea asa picioarele cand scria.

Si cata viteza. Si deschidea si inchidea ferestrele de parca avea 20 de maini deodata.

Asculta muzica la casti la maximum de raspandea sunetele in toata casa. Nu stia cat de ocupata era insa recunostea ca ii placea sa o observe din usa.

o vedea scarpinandu-se la urechea dreapta, apoi cea stanga, si era incordata toata ca o pantera care sta la panda.

Nu voia sa o deranjeze. se duse sa isi arunce laptopul in sufragerie, se schimba, facu un dus, se intoarse.

tot acolo era. in aceeasi pozitie de atac. pe tastatura. nici nu clipea.

merse in varful degetelor pana la frigider. nimic. nu-l vazu. isi scoase o bere si se aseza pe fotoliu. se uita la ea. ar fi dat orice numai sa picteze scena. I se parea atat de suava si … desi era concentrata suta la suta, o auzea cum pufnea. Nu injura. fredona cantecele. era fals totul, dar lui ii placea ca era ea. se obisnuise cu ea. era inofensiva. si avea un zambet cu care ii lumina si lui ziua. acum era prea concentrata la ceea ce facea. isi deschise si el laptopul. ii urmarea postarile.

era intrigata pe societate- ca de obicei. o revoltata!

asta ii placuse la ea in prima faza. ca nu era o femeie pe care sa o intereseze banul sau ceva, ci calitatea oamenilor din jur – care scadea considerabil din an in an. Apoi ii observase felul de a fi. Ca apoi sa intinda mana si sa atinga toate segmentele ei asa cum simtea el pentru ea. Stia ca asa va sta. Ca il mirosise. Ca daca se smucea la dreapta putea sa o faca sa plece in secunda doi. Cu ea nu merita decat sa fie el. La un moment dat se scuza ca nu e mai mult. Se uitase la el: dar eu nu te evaluez… esti acolo deja…. eu te-am ales …pentru mine au importanta blandetea si bunatatea si  pielea si sangele. 

Isi amintea prima seara cu ea. Fusese ca un roller coaster totul. Si de atunci tot voia sa se mai dea in acele pante abrupte, sa fie rasturnat, sa fie totul stramt si sa o ia de la capat. mereu si mereu ar fi vrut sa fie la fel. si de fiecare data era altfel cu ea. fiecare stare de-a ei i-o transmitea. era un mimetism sau un transfer ciudat.

O vedea si auzea fara sa vrea. o privea din spate. camasa neagra de noapte in plina zi, pe lumina de vara o facea sa fie o aparite ciudat de placuta. pielea ei era ciudat de alba, iar cu negrul… dantela de pe marginile de jos ale camasutei, bretelele subtiri incadrau umerii rotunzi si mici. mainile erau incordate si ele.

Lua o gura de bere. se sterse la gura cu mana.

Isi lua picioarele de pe lateralele scaunului si se ridica. ajunse glont la el in brate.

-am simtit cum ma privesti. si stiam ca esti aici! crezi ca nu te vad chiar daca scriu?

avea ochii albastri si se oglindea in ei. zambetul ei incadra toata fata. inchise ochii.

-ma gadili! se auzi vocea din departare parca.

-stiu…stiu..stiu …te adulmec sa te recunosc printre sute de femei…

-inteleg din prima. nu trebuie sa repeti!

-aaah! cat te vreau si cat te-am asteptat. nu credeam sa te mai gasesc printre atatia oameni.

vocea lui era sugrumata de emotie. tremura.

-te simti bine?

-cred ca niciodata nu m-am vindecat de singuratate si tacere asa cum o fac cu tine. si …

ii dadu jos bretelele rochiei cu dintii.

se uita la sanii ei. se ridicau si coborau la respiratia ei.

il privea inca zambind si cu o spranceana ridicata.

-ce e?

-nu stiu ce sa zic…  e ca si cum abia acum as invata sa vad, sa ascult, sa mangai…

era pierdut in vorbe.

-bine. acum pot sa ma intorc pe scaun sau ai treaba cu mine?

lua berea lui, o duse la gura, se stramba si ii lua gura in gura ei si ii turna licoarea.

-cum poti sa bei amareala asta?

el inghiti berea din gura ei si rase.

-cum bei tu ceai.

-e oribila. mai bine ceai toata ziua. sau compot.

-sau bere.

Ii zambea. O saruta si o tinu in brate. apoi trecu sticla rece de bere pe spatele ei.

Ea se aseza mai comod. Il incaleca cum ii placea. ii lua mainile in mainile ei si ii sopti ceva la ureche. Il facu sa surada.

-desigur! ii zise el.

In urmatoarea secunda o avea cu toata fiinta.

 

 

 

 

posted by blue henrietta in scriitura mea and have No Comments

Personal Surrealism

Frida Kahlo de Rivera was one of the representative painters of Surrealism.

I still have 2 painters – her (today) and Salvador Dali (Again)- to comment a bit in this “personal project” called SURREALISM STUDY.

Back to Frida.

She was a Mexican born in 7th of July 1907 and her work it’s a multitude of styles – from Magical Realism, Naive Art, Cubism to Surrealism and Social Realism.

Little story: she erased 3 years from her age – always claiming she was born in 1910. Reason? none known.

In almost all her work she made self-portraits. Vanity? EGO?

maybe both. maybe none. Maybe she considered herself the best model to be paint. Maybe none of the persons around couldn’t expressed and represent her “ways”.

First let’s see some of her works – known.

 

When I see her paintings I remember the start with selfies.

Ofc, I can’t compare her work with a camera VGA or Zeiss Lens and megapixel but I is the same “subject” and “area”.

She always have that mask-like stare and focus our attention at the objects that frame her gaze – animals (birds, mammalian), other side of her, organs or objects.

For instance, she is accompanied by a cat, monkey and the all-important thorn necklace with hummingbird. Maybe it is the symbolism of these objects that tell us more than the face itself – the freedom and playfulness that the hummingbird evokes is underpinned by the death it meets.

 

In the personal live Frida was married with the muralist painter Diego Rivera whom she considered “the big-baby” even if he was 20 years older than her -he was her teacher .

Between 1930-1934 she stayed in US with Diego. She didn’t enjoyed that stay: “The most important thing for everyone in Gringolandia is to have ambition and become ‘somebody,’ and frankly, I don’t have the least ambition to become anybody.”

“Self Portrait on the Borderline between Mexico and the United States”. de pe net

“Self Portrait on the Borderline between Mexico and the United States”. de pe net

de pe net

de pe net

The 2 Frida have different hearts and different clothing. Why? IS not the same Frida? Maybe she is not herself how we want her to been seen? Yet Kahlo stands torn between two worlds, marking the dramatic intersection between the industrial capitalism of the US and earthy spirituality of her homeland. Maybe there is a Frida image from US and one in Mexico… Could it be possible to be seen under that gaze? turned to the viewer?

Kahlo juxtaposed Mexico’s pre-Hispanic roots with the US, where and its representative as being  a land of industry. It appears that though she may physically be in the US she is loyal to Mexican roots.

Another subject in all the paintings with babies is actually Diego, in which SHE expressed her feelings – and after this she is vulnerable to the viewer.

 

As a conclusion to Frida’s works?

Kahlo’s self-portraits are not a Dorian Gray invitation to see the soul of the artist through her face.

She invites us to look not at her face, but at what lies beyond and around it -Kahlo’s animals, clothes, foliage, that are so strongly indicative of the artist, showing the emotional and the social connections that manifest themselves in her identity as a whole / unity.

 

 

 

 

 

 

posted by blue henrietta in cultural international,visual arts and dance and have No Comments