Dr. Albert Stanciu, medic primar Chirurgie Pediatrică, cu specializarea în Ortopedie Pediatrică, în cadrul Spitalului Clinic de Urgență „Grigore Alexandrescu” și în rețelele private de îngrijiri de sănătate este unul dintre specialiștii care face meseria cu suflet, pe lângă cunoștințele solide în medicină.

Specialistul are o experiență de 25 de ani de activitate profesională în care a parcurs toate specialităţile chirurgicale pediatrice, respectiv chirurgie generală, urologie pediatrică, arsuri și chirurgie reconstructivă, precum și chirurgie laser.

Printre premierele din domeniul său se numără prima alungire de membre de 10 cm la copil efectuată în România (1995), primul procedeu de transport osos pentru o inegalitate complexă de membere (1996).

Despre omul și medicul Albert Stanciu vă las un interviu, care va vorbi de la sine despre ceea ce am zis mai sus.

 

Simionescu Simona (S.S.): Ce anume v-a determinat să deveniți medic/doctor?

Dr. Albert Stanciu (A.S):  A fost o întâmplare, adică au fost îndeplinite toate necesitățile pentru aceasta. La vremea aceea (’79) se intra foarte greu la medicină -erau elevi care dădeau și de trei sau patru ori până să intre la Institutul de Medicină și Farmacie (IMF, n.r.).

Examenul era dur, erau adevărate industrii de meditații care învârteau sume exorbitante.

Pasiunea mea era chimia – am crescut într-o familie de chimiști – și toate vacanțele mi le petreceam în combinatele de chimie. Tatăl meu (cu care aveam o relație specială, era un geniu în domeniul chimiei) m-a rugat să fac medicina. Nu puteam să îl refuz, dar am pus o condiție și anume: să dau o singură dată, iar dacă nu intru să îmi continuu drumul spre biochimie. Meditatiile costau o groază și îmi era jenă să îi pun pe ai mei să risipească banii pe așa ceva. M-am hotărât să mă pregătesc singur -fiind convins că nu voi intra.

Eram foarte bun la chimie și fizică și aproape modest la biologie, deci nu îmi dădeam prea mari șanse. Întâmplarea a făcut ca în acel an să se dea numai probleme la fizică și la chimie, ceea ce pentru mine era floare la ureche (biologia a fost așa și așa) si … cu 9 și ceva am intrat în primii 10 la IMF.

A urmat apoi o vacanță de vis -pentru că am primit banii de meditații și toată familia era foarte fericită.

Însă în toamnă șocul a fost dur. După ce a trecut „euforia” muncilor agricole efectuate în cel mai pur spirit UTC-ist (la depănușat porumb, cules ardei și struguri undeva în Lunca Dunării, în comuna Mănăstirea, din județul Călărași), am început cursurile.

A fos dur! Chiar dur!

Imaginați-vă niște tineri de 18-20 de ani care deodată sunt echipați în halate albe, cu bonete și repartizați câte 14 la o masă de marmură, cu un cadavru în sala de disecție și care, trebuie într-o cursă contra cronometru, să găseasca vase,nervi, inserții , origini, mușchi, septuri, cavități.

De fapt, te puteai considera cu adevărat student abia când treceai în anul 2.

Examenul de anatomie nu era mortal. Era supra- mortal (și la propriu și la figurat). CAM JUMĂTATE DINTRE STUDENȚI PICAU PRIMUL EXAMEN ȘI CAM TOT ATÂT CEL DE AL DOILEA.

Eu eram mai mult decât modest la anatomie și plana asupra mea pericolul pierderii admiterii.

Adică ce folos că știam eu chimie și fizica? Aici era despre Anatomie.

Și, cu disperarea unui condamnat pe viață care sapă un tunel să evadeze, am început să învăț ajungând la 18 ore pe zi. Era o luptă disperată pe care nu aveam să o mai repet decât patru ani mai târziu – la examenul de Medicină Internă, care se tinea cu Prof. Ursea.

În februarie au început examenele. Grupa noastră era printre ultimele. Știrile proaste veneau zilnic -în fiecare zi picau între 5 și 7 studenți la Anatomie. Tensiunea era maximă. Fetele plângeau și repetau oase, vase, mușchi. Eram singurul băiat într-o grupă de fete. A venit și examenul. Fiind la „S”, eram ultimul. Primele patru colege au picat, apoi a urmat un cinci, un șase, un șapte, patru de opt, alte două colege picate și, am ramas eu.

Când îmi dă carnetul Prof. Cezar Dumitriu (un bărbat înalt, impozant, cu părul alb și cu niște ochi albaștri, de oțel, care te spitalizau pur și simplu atunci când se uita la tine), îmi spune „Stanciu! Ai 10, cu felicitări de la mine.”

Era să fac infarct pe loc și să mă pun pe o masă de marmură din jur.

În zilele următoare vestea s- a dus în toata facultatea. Toți mă aratau cu degetul- doar căpătasem o oarecare prestanță.

De aici încolo 10 a fost singura notă pe care am luat-o în facultate. Mai puțin la Socialism Științific, unde am primit nouă datorită (sau din cauza?) concepțiilor mele mult prea liberale pentru acea perioadă.

Singura îndoială era dacă o să iau 10 sau 10 cu felicitări pentru că erau cațiva profesori care îți treceau în carnet 10 cu felicitări, scuzându-se că nu pot să îți dea  11. Așa a fost la profesorul Ursea, la profesorul Burlui (la chirurgie) și la profesorul Valeriu Popescu (pediatrie).

Am parcurs 6 ani de facultate în cel mai leninist mod: învățând, învățând și iar învățând.

Aveam acum (în 1985) diploma de Medic. Terminasem al doilea în facultate (din cauza socialismului și a colegului meu, Motoi, care se transferase din Timișoara, în anul 5, cu media 10).

Medic aveam să devin mult mai tarziu, după stagii, după experiența rurală din Zimnicea.

În 1990 am luat primul rezidențiatul și am început specializarea în Chirurgie Pediatrică. Abia după încă vreo 5 ani  puteam să spun că am devenit medic -deci abia după vreo 25 de ani de școală.

arhiva specialistului A.S.

arhiva specialistului A.S.

S.S.: Dacă ați avut o situație critică…puteți să o descrieți (Caz sau cazuri, dacă se poate)

A.S.: Meseria de medic are ceva sacrosanct. Ea este la granița dintre artă și știință.

Întâmplările traumatizante, dar și bizare sunt în fiecare zi.

Medicul este ca un burete care absoarbe toată suferința pacienților, până să intervină medicamentul sau bisturiul. Primul care vindecă este cuvântul.

Este regretabil că nu există un curs de management al relației medic -pacient.

Prin peregrinările mele prin lume am învățat că cel mai important este să ai un contact fizic cu pacientul. Aceasta confera maximă încredere -adică atunci când îl întâlnești să îi strângi mâna sau să îl ții de după umeri.

Prin 1995 eram într-o operație cu Profesorul Socolescu (un mare arhitect al Ortopediei Pediatrice românești). O operație grea, sângerândă. Spre sfârșit, doamna Dr. Stoicescu ne spune să ne oprim, că pacientul a intrat în stop cardiorespirator. Au urmat minute lungi, lungi de sânge, adrenalină, defibrilare, masaj cardiac.

În acele clipe simți cum secundele se dilată și se alungesc ca niște picături de săpun asteptând să se spargă în orice moment.

În final, pacientul a fost salvat fără probleme.

Am decis să nu povestim incidentul părinților, mai ales că recuperarea a fost totală.

Însă, după câteva zile, mama pacientului îmi spune :

„Domnule doctor, Sergiu(așa îl chema pe pacient, care avea atunci 14 ani) îmi povestește că în timpul operației s –a întâlnit cu bunicul lui (murise în urmă cu șase luni) și care era îmbrăcat diferit față de cum îl știa. Acesta s- a bucurat inițial că îl vede, dar apoi i-a zis „–Tu trebuie să te duci acasă, că te asteaptă maică –ta!”.

În anii aceia erau condiții grele de operație  -lipsuri mari, multă dăruire, dar totuși rezultatele erau modeste.

S.S: Aveți vreun regret că sunteți medic? În sensul în care există aspecte care „nu coincid” cu felul dvs de a fi sau „dacă nu era medicina atunci alegeați…”.

A.S: Cel mai bun lucru în a fi medic (cel puțin în specialitatea mea de Ortopedie Pediatrică) este că nu te plictisești niciodată. Ai în fiecare zi ceva nou de învățat.

Dacă aș povesti într-un roman toate cazurile ar fi o combinație între thriller, aventuri și comedie.

Îmi aduc aminte că prin 1985 a venit din Focșani un copil cu o suspiciune de mușcatură de viperă.

În urma cu o saptămână o femeie, din aceeași localitate murise mușcată tot de viperă.

Copilul avea 3 ani. Salvarea a ajuns la București cam pe la ora opt seara. Prezenta o tumefacție importantă a antebrațului -era roșu, cald, împăstat și prezenta abia perceptibil două mici plăgi înțepate. După ce i-am făcut toaleta l-am pansat și am făcut antitetanos, apoi am cerut ser antiviperin.

Mi s –a spus că spitalul nu are. Atunci am contactat Spitalul de Boli Infecțioase.

Nici acolo nu era acel ser.

În situația aceasta am luat legătura cu Ministerul Sănătății, care a format o celulă de criză și a început căutarea prin țară. Într-un final, pe la ora 23 au fost găsite 2 fiole la un dispensar din judetul Mehedinți.

Dar cum să ajungă în București?

În apropiere era un aeroport militar, însă avioanele militare nu se puteau ridica de la sol decât cu aprobarea comandantului suprem (adică Ceaușescu). Așa că a trebuit să așteptăm până dimineața.

La ora 8, avionul a aterizat la Băneasa și o ambulanță aștepta vaccinul.

Între timp, copilul se trezise era bine( !) și, la vizită, Profesorul Meila (care era un clinician desăvârșit) l-a intrebat pe copil:

-Ce ai pățit?

– M- a mucat un salpe – a răspuns copilul.

– Și după ce te-a mușcat ce a făcut?

– A bulat!!!!!

De fapt, copilul fusese mușcat de o insectă și, pe un fond alergic făcuse această reacție, însă comunitatea era șocată de tragedia prin care trecuse și a reacționat disproporționat.

A fost o noapte albă, dar cu final fericit.

De fapt, nu am încetat niciodată să învăț de la pacienții mei.

arhiva specialistului A.S.

arhiva specialistului A.S.

S.S.: Care este cel mai bun lucru în a fi medic?

A.S.: Cel mai bun lucru ca medic este că înțelegi viața, cunoști oamenii în adevarata lor natură și poți să faci din când în când și bine. În ultimă instanță, Viața este despre Oameni.

Spitalul este una din cele mai traumatizante experiențe pe care un om poate să o aibă.

De ce ?

Spitalul dezumanizează și depersonalizează.

În spital devii dintr-un om, un caz, o fractură, o osteomielită, o tumoră din salonul X.

Am lucrat în Franța și am aflat acolo că trebuie să fii întâi și întâi uman. Cei care vin la tine sunt într-o stare emoțională precară și tu nu trebuie să o agravezi.

Putem face mai mult doar prin comportament.

Mergeți într-un spital fără să cunoașteți pe nimeni și veți găsi doar răceală, aroganță, lipsă de empatie, lipsă de respect pentru ființa umană și de multe ori, din păcate, și incompetență

S.S: Care e cea mai frecventă patologie întâlnită în aria dvs de activitate? Ce le recomandați românilor în acest sens?

A.S: De departe cea mai frecventă patologie la copil este cea traumatică.

Copiii au nebănuitul dar de a se pune în cele mai periculoase situații fie cu știință fie fără. Multitudinea de device-uri (skateboard, hoverboard , bicicletă ,role cu un impact energetic din ce în ce mai mare prin viteza dezvoltată) au un efect devastator.

Din păcate, niciun impact nu rămâne fără urmări. Suferințele sunt mari, prețul plătit este deasemenea mare: spitalizare prelungită, operații, recuperare, absenteism școlar.

Uneori însă câteva secunde sunt decisive pentru parcursul vieții viitoare.

Marea majoritate a acestor accidente nu au decât soluție chirurgicală.

Ca un fapt divers, anul acesta, înainte de Paște a fost o promoție la Hoverboard după care a urmat un val de internări în secția de Ortopedie și un alt val de vânzări de hoverboard pe Olx.

S.S.: Care sunt problemele cu care vă confruntați în această specialitate? (orice tip!)

A.S.: În ortopedie principala problemă este dotarea. Fără dotare, fără echipamente funcționam ca o vulcanizare.

Masa ortopedică de operație din cel mai mare spital de copii din țară este din 1943. 

Restul este tăcere.

Ce să vorbim ?

Fără dotare ne întoarcem la metodele terapeutice ale lui Ambroise Paré – un mare chirurg și anatomist francez, a cărui deviza era „Munca grea învinge orice”.

Din păcate, în zilele noastre doar bunăvoința fără mijloace nu poate să ducă decât la rezultate comparabile cu cele din secolul XVII.

S.S.: Aveți vreun mesaj pentru decidenții din domeniul sănătății privind aceste probleme??

A.S.: Vi se pare că există vreun decident în sănătate?

Ați văzut vreo politică coerentă? Vreo viziune?

Nimic !

Decidenții din sănătate sunt niște bieți ghiocei politici incapabili de ceva.

Țară săracă cu boieri bogați.

În Franța, în anii 1960, Generalul De Gaulle a avut o viziune. Și anume să creeze în fiecare regiune a Franței câte un spital de referință (la vremea aceea, Franța metropolitană avea 20 de regiuni) și, în fiecare departament (sunt 100 !) un spital de referință departamental.

Am lucrat într-un spital din Bretania, într-un orășel cât Târgoviște de mare, unde aveam tot, tot ce trebuia.

Asistența medicală este 100% gratuită CHIAR. Toate medicamentele și device-urile  la fel.

Acolo este viziune.

 

S.S: Descrieți o zi din viața dvs –de medic.

A.S.: O zi din viață?

Este chiar banal: casa –spital-casa-spital, însă după doua -trei luni în ritmul acesta există un debriefing pentru că altfel scad performantele.

Este o meserie traumatizantă și fiecare pacient mai greu lasă o urmă în conștiința medicului.

De aceea cred că ar trebui consiliere psihologică oricărui medic.

S.S: Ce îi sfătuiți pe absolvenții de UMF?

A.S: Ceva foarte simplu: GO WEST!

Interacționați cu alte sisteme medicale, aduceți informații și transformați societatea așa cum vreți să o aveți.

Nu acceptați modelele seniorilor, rupeți rutina, dar nu neglijați pregătirea.

Fără competență, CV-ul este un petec de hârtie. Nimeni nu o să vă lase să tratați un pacient doar pe titlurile din CV.

Pe parcursul timpului am avut rezidenți buni pe care i-am încurajat mult -unii sunt acum departe, alții sunt aici în poziții de decizie.

Nu am avut niciodată o funcție didactică, dar mi-a plăcut să intervin în formarea multor tineri și nu m-au dezamăgit.

ahiva specialist

arhiva specialist A.S.

S.S.: Când nu sunteți la spital, dvs … Cum e viața dincolo de spital!?

A.S.: În afară de spital nu este viață. Este doar acea perioadă de recuperare pentru o nouă zi.

O gardă ține de fapt trei zile -o zi înainte, în care trebuie să te odihnești și să te pregătești, ziua gărzii și o zi după, în care să te refaci. Există gărzi în care te apucă zorile în sala și pleci de acolo teleghidat.

Când ajungi acasă începi să reiei cazurile și să îți cauți eventuale erori. De fapt, când ești medic, cel puțin în specialitățile chirurgicale, viața nu îți mai aparține. Devii așa, un fel de bun de patrimoniu.

S.S.: Aveți vreun hobby?

A.S.: Mașinile și călătoriile. Singura mea pasiune reală sunt mașinile și, pentru că trebuie să existe o finalitate îmi plac și călătoriile cu mașina. Cred că am depășit un million de kilometri.

Conduc de aproape 40 de ani și am avut peste 20 de mașini. De aproape 20 de ani sunt fan fidel Renault și iubesc această marcă. Am avut Și BMW, Lancia, Opel, Lada, Suzuki, Citroen, Dacia, Oltcit, Volga, Moskvitch, Skoda și SangYong.