Salutare, salutare!

A venit Mosu’ la voi? Sau v-a dat seen si a plecat? Sau mai grav, seara v-ati lasat cizmele in pereche si dimineata ati gasit una?

Glumesc!

Hai sa trecem la treaba.

Ca tot n-am mai scris demult pe blog despre arta, astazi va aduc in atentia ochilor (si retinei, care face parte din ochi si din corp) HIPERREALISMUL. Ce vrea sa zica autorul sau pictorul prin acest nou curent?

Aparut de fapt inca de prin 1950 (deci nu e ceea ce pare!) acest curent vine sa copieze fidel natura – ducand totusi toate nuantele si ideile la extrem. Daca ma intrebati pe mine, sincer, eu vad ca acest hiper-realism pare o suprapunere intre doua curente – realism si avangarda, adica nu il vad decat ca pe o mixtura de curente. Nu pare nici real si nici ireal. E un fel de strutocamila care are pene.

Astazi sa ajungem la arta asta mi-am clatit ochii prin lucrarile lui István Sándorfi, un pictor de origine maghiara, care a terminat Scoala de Arte Frumoase din Paris -si a murit tot acolo.

Haideti sa vi le arat si apoi revin cu anumite speculatii personale referitoare la ceea ce se vede si ceea ce se simte – oarecum.

 

Vedem corpurile umane fidel reproduse, cu toate detaliile muschilor, cum se intind pe oase, cum se articuleaza … NU se vad expresiile fetei, adica nu se personalizeaza “caracterul” … par niste corpuri moarte -desi sunt convinsa ca erau persoane vii-… par dezintegrate, taiate, scoase dintr-un firesc si fortate sa … se piarda intr-o ceata anume.

Mai se vede o mana care vine din perete si care strabate un timp – nu stim cat timp – pentru a picta. A da viata unui chip de femeie ? Apoi trupul femeii ce este ingenunchiat.

Sau mai exista posibilitatea ca femeia sa aiba chipul ASCUNS – pare ca inca nu are un chip anume, nu transmite nicio emotie persoana in sine, ci numai expresia corpului – aruncat, intins..

Cum vad eu?

  • pe langa elementele de realism accentuate cu usoarele nuante de avangarda (nu prea se preocupa el in sine de starile sau de experienta privitorului), apar unele tente de oprire brusca. ADICA fara sa vedem vreun semn de violenta per se, exista sugestia unei oprimari, a unei spaime pe care Istvan o incremeneste intr-o pozitie nefireasca;
  • nuantele nu sunt simplu de obtinut – pare o tehnica de multe grunduri sau vopseluri pana se obtine o nuanta care imita pielea sau “ambientul”
  • Hiperrealismul ramane in esenta mult mai dificil decat altele de facut si de asimilat (De catre privitor), pentru ca solicita pictorului precizie si concentratie, dar si claritate si stiinta de a picta. DE CE? Pentru ca artistului ii trebuie si disciplina, plus alegerea culorilor si redarea cu minutiozitate a celor mai mici amanunte – cute, umbre, materiale sau dimpotriva, muschi incordati, intinsi…
  • chiar si mainile infasurate (bandajate) sunt oarecum oprite in reactie -suspendate parca de o sfoara si strict .. nici atingerea asta nu e chiar “un act in sine” …ci o sugestie ca parca s-ar atinge, dar parca nu s-au atins. Materialul infasurat e unul in non-culoare, iar torsiunea degetelor spune (uneori) si despre starea interioara a posesorului. Se zice ca 80% din informatia transmisa se face prin mimica, gestica… WELL… si aici parca e la fel. Mana din exterior ar fi solutia sau macar un ajutor, pe care, mainile (de barbat) par a le refuza. Relatia si starea sunt contradictorii, confuze, oprimate si aici, iar totul pare o lupta cu sine, dinspre sine, catre exterior
  • Instrumentul muzical aduce o curba de armonie – nu mai stim daca fereastra deschisa catre alt spatiu aduce o speranta de altundeva. Nu putem defini extazul. LA LIMITA, nu se deosebeste de chin. E oricum o senzatie de extrem.
  • In plus, nu e ceva liric, ci foarte dramatic si greu de suportat. Dar poate ca astfel intervine catharsis-ul. Pentru a ne elibera din anxietatea care ne inclesteaza zi de zi.