RSS
 

Archive for the ‘ART’ Category

din interior in interior

16 Aug

La Pastila de Arta, astazi va propun una surpresa si anume Pieter Janssens Elinga, din perioada Barocului european – mai precis, Olanda.

Pieter Janssens Elinga s-a nascut in Bruges (1623) si a murit in Amsterdam (1682) – a trait 58-59 de ani.

Nu despre viata lui ma pasioneaza atat de mult acum, ci felul in care a adus perspectiva in acea perioada la un nivel inalt.

Stim -sau ma rog, ar trebui- ca barocul este acel curent artistic derivat din Renastere si in care, de fapt semnifica perlele orientale, imperfecte, in forme “neregulate” ce vor deveni simbolice pentru secolele XVI-XVII. In arta, Barocul  a luat nastere in Italia (denumirea a aparut prin secolul XVIII). Accentul in Baroc pica pe iluzie, pe personificare, fie pe depersonificare, insa privitorul are rol central. Elemente multe si uneori “mici” sunt detaliate, capata “sens” chiar daca aparent, te intrebi de ce ar avea asa rol important intr-o pictura.

In cazul de fata, la Pieter Janssens Elinga intalnim mai multe elemente.

 

Observam cum Pieter Janssens Elinga foloseste perspectiva cutiei – o tehnica prin care vedem lumina din camera, elemente specifice arhitecturii (logic, perspectiva, dha! si elemente din constructia casei)- si camera obscura – adica imaginea de miniatura sau fenomenul optic natural care apare atunci cand o imagine a unei scene din cealalta parte a ecranului (sau un perete) este proiectata printr-o mica gaura in ecranul respectiv ca imagine inversata, pe o suprafata opusa deschiderii.

Sentimentul nu este claustrofobic -sufocant, ci dimpotriva, e unul in care poti pasi -ai loc printre personaje si chiar poti sa te asezi pe scaun. Lumina naturala sau provenita din bec este una care patrunde pe geam sau se lasa intuita ca fiind pe undeva sus o lampa sau o faclie.

Unele picturi tridimensionale fac oarecum trimiterea la vremurile de astazi, insa consider ca e o mare realizare a lui Elinga in acest sens. Nu degeaba am ales cu litera “E” pe ziua de azi -mda, redundant cum aleg eu pictorii.

Elinga face multe in Barocul asta – da o nuanta dincolo de detaliile specifice (majoritatea pictorilor din aceasta perioada ametesc privitorul prin detaliile vestmintelor sau temele in care credinta suprema domina totul. In plus, gesticularea exagerata, atitudinile violent-excentrice ori teatral-dramatice, languroase care contrasteaza mult cu linistea innobilata din operele Renasterii, fac din Baroc sa fie “acel ceva” care va tine mintile si privirile ocupate timp de un secol -si dupa, cu multe altele.

Majoritatea personajelor feminine sunt oarecum depersonificate sau apare non-individul- =chiar daca au chip, nu se citeste nimic pe fata lor, femeile n-au o mimica – sau sunt intoarse si nu vor sa fie “vulnerabile” in fata privitorului. Femeile fac activitati comune- spala, matura, pregatesc masa, cos, torc, citesc (wow! :)))… adica nu te surprind prea mult, insa modul teatral sau “regizat” in care sunt surprinse in cutia perspectivei iti aduc o multumire -chiar daca e fortata pe alocuri (doamna care matura parca s-ar intoarce special sa surprinda si pictorul si privitorul deopotriva). Siluetele sunt mature, trecute prin viata, nu par “doar tipe”. Hainele lor ne arata si statutul – clasa mijlocie si nu numai.

Intr-un tablou marca Elinga sunt foarte multe detalii reci, neutre/fara viata (masa, tablou, grinda, usa…), iar ca nuante a acestor obiecte, predomina maro si alb sau un cenusiu aparte. In plus fiecare camera are tablouri pe pereti, ceea ce ne trimite cu gandul la un om cultivat, sensibil, estet si generos -poate chiar interiorul pictorului?-, iar pe geam vezi si ceea ce e in imprejurimi – fie cladiri, fie ca e seara, fie ca e toamna, primavara..

Si ca asa revin la titlul “din interior in interior” faceam trimitere la cat de deschis e interiorul rece al unui obiect (casa) fata de interiorul (intimus, cel mai profund din om). Adica e un paralelism major intre ceea ce se vede IN camera fata de ceea ce vezi in interiorul femeilor -nimic!

 

 

Georges Seurat sau si punctele au viata

14 Aug

Buna seara! (ma gandesc la replica asta cum as zice-o in prima zi de an universitar cu un ranjet calm si cu idei crete).

Astazi o sa ajungem impreuna la concluzia ca punctele au viata si poveste. Si cine a fost cu ideea in arta?

Georges Seurat – ma rog si cu Paul Signac- a facut un altfel de curs al liniei in culoare.

Seurat s-a nascut la Paris in iarna lui 1859 si a facut Scoala de Arte Frumoase (logic ca din Paris, ca nu in Ciorogarla), unde l-a avut printre profesori pe  Henri Lehmann. Chiar de prin facultate s-a indepartat de “clasicul” vremii si a inceput sa isi faca mana pe lovituri mici (daca e sa ma intrebati pe mine, chiar foarte mici) de pensula si culoare, astfel ca privite de departe par a forma peisaje si un tot unitar frumos imbinat.

Aceasta e tehnica pointilismului – de la frantuzescul “point” = punct – sau cum ii mai spun altii livrescul divizionism.

pai daca va explic ceva macar sa pricepem cu to(n)tii, nu?

mai departe.

Hai sa vedem cateva tablouri -sa nu ziceti ca va vorbesc asa din ce am chef si ca “imi dau cu parerea”. din pacate, unii dintre voi care nu faceti nimic, dar va pricepeti sa dati din gura si sa tipati (si sa ziceti nimic de fapt!) nu aveti tangenta cu … nu stiu … mine?-:

 

Sa ne intelegem putin: Pointilismul m-a fermecat prin prisma asta -rabdarea oamenilor. Nu neaparat ca peisaje, pentru ca NU suport peisajele per se – imi place sa le vad eu, sa le simt aroma, mirosul ierbii taiate, sa ma bazaie mustele sau albinele, sa imi sara greierii si lacustele peste pantaloni, sa imi gadile narile mirosul de fum de iarba uscata… asta da, sa … deci.. !

Nu stiu de ce, dar Seurat imi place mai mult fata de Signac. Sau poate stiu de ce? are o ceva aparte – blandete? sa fie de la culori? de la imbinarea volumelor? totul pare asa diafan si totusi… firesc si uman? Sa fie ca a trait si mai putin ca Modi? hmm… ciudat. insa DA, il aleg de nspe ori pe Seurat in fata lui Signac. sorry. desi facut-au acelasi lucru.

In plus, Seurat a fost interesat si de stiinta din spatele artei – a lecturat “chestii” privind perceptia, teoria culorii si puterea psihologica a liniei si formei. Printre cartile care au afectat dezvoltarea sa ca artist au fost “Principiile armoniei și contrastului culorilor”, scrise de chimistul Michel-Eugène Chevreul si eseul “Despre semnele inconfundabile de arta”, de catre pictorul (si scriitorul), Humbert de Superville.

In 1883, Seurat expune pentru prima oara la Salonul din Paris – unde criticii de arta in principiu refuzau daca nu erai academician (v-am mai zis de el, la avangarda), de-al casei si “normal”.

Ca raspuns, Seurat si compania (sa zicem asa) isi deschid propriul Salon al Progresistilor/Independentilor (nha, ia-ti-o p-asta) si asa, a luat parte acest curent, care mai poate fi denumit de oamenii de rand “amestecarea culorilor”. aah, sa nu uit: exista o mare diferenta intre el si Pollock (o sa ziceti ca si ala e nebun, ca ..nha, nu face “ceva”)… Pollock arunca o culoare pura pe panza, pe cand Seurat face acele lovituri mici sau puncte de culoare pura pe panza, cand se plaseaza alaturat culorile,  acestea par sa se amestece atunci cand sunt vazute de la o distanta – producand efecte de culoare stralucitoare.

Da, Seurat a continuat lucrarea Impresionistilor (nu numai prin experimentele sale cu tehnica divizionismului), ci si prin interesul sau fata de subiectele obisnuite – Seurat and compania se inspirau adesea de pe strazile orasului, din cabarete si cluburi de noapte si din parcurile sau peisajele din orasele din periferia Parisului. De asemenea, Seurat a “produs” o serie de peisaje marine de pe coasta Normandiei, precum si o serie de desene colorate alb-negru in creionul Conté (adica un amestec de ceara si grafit sau carbune).

In ceea ce am ales eu sa vedeti despre cine si ce scriu aici avem doua tablouri in care Seurat a incercat sa ofere figurilor moderne un simt al semnificatiei si al permanentei prin simplificarea formelor si limitarea detaliilor lor. Mai precis, combinatiile sale experimentale de perii si culori pastrează scenele vii si captivante.

DA! dragii mei, imi place ARTA VIE. nu natura moarta. nu .. prostiile. ASTA E.

Seurat a murit in 1891 – adica a trait 32 de ani! SI a ramas in Istoria Artei…- . Din cate imi amintesc eu (de acum… pf, is cam 10 ani deja) parca era vorba ori de pneumonie ori de meningita. Da, pe vremea aceea se murea de bolile astea PENTRU CA NU ERA tratament, acum ca sunt vaccinuri… nu ne vaccinam copiii, pentru ca nha.. doar facem browsing 200 de ore intens si gata, suntem (altii, eu nu) ca nu e ok… In fine, asta intra TOT LA EDUCATIE, doar ca de celalalt tip!

Eu mi-am facut astazi pastila de cultura cu voi!

Sper sa apreciati macar un 5% pe sincer in voi si … sa ne auzim cu bine!

daca nu murim. unii dintre noi.

 

 

Simona Simionescu

 



 

 

 

 

despre sigurante si nesigurante

14 Aug

 

Salutare!

Astăzi o să vă scriu câte puțin despre o carte și anume ENIGMATICA SOSIRE, de către V. S. Naipaul.

Scriitorul din Trinidad care a scris despre toate stările, expresiile sufletului a tânărului care, la 20 de ani, pleacă spre Regatul Unit pentru a-și împlini visul: de a deveni scriitor.

Scrierea lui Naipaul este una sinceră, presărată cu tensiune internă, cu siguranță și nesiguranța zilei de mâine, cu umilință. Printre întâmplări se află și moartea unui grădinar – unde  stătea în chirie-, moment în care descoperim candoarea și compasiunea lui Naipaul sau versiunea aproximativă a lui.

Titlul cărții lui Naipaul coincide cu Apollinaire, care a ajuns enigmatic pentru pictura lui Giorgio de Chirico – am o slăbiciune și anume tot ceea ce fac sau situații să se raporteze la picturi. Deci și cartea aceasta, într-o mare parte și-a găsit locul în Istoria Artei. Despre tabloul cu pricina? Un detaliu iluminează totul, iar dintr-un alt plan, făcându-și drumul ghemuit de pe o scenă care e atât în umbră, cât și în soare, două figuri netede cu chipurile ascunse spre noi și spatele lor către un zid, își fac apariția (ideea de enigmatică sosire), iar de deasupra zidului se înalță o pânză însorită (un fel de speranță sau că voiajul va fi încununat cu belșug sau de încălzire a ființei).

Romanul lui Naipaul se ocupă de această sosire și, mai mult, de ce ar putea fi atunci plecarea, căci el a fost mult timp bântuit de senzația că, în urma revenirii, din această vizită în orașul antic, călătorul ar trebui să găsească de fapt că mijlocul de transport (de navigație) a dispărut. Și deci, că viața abia atunci va fi fost trăită.

Mai exact, viața este pregătitoare pentru ceea ce va fi prea târziu, iar pregătirea înseamnă totul.

În această carte (și chiar și tablou), acest lucru nu este privit cu indignare, ci cu demnitate, iar cartea amplă în care se desfășoară un mozaic emoțional, psihic și fizic al lui Naipaul este delicat și curajos.
Nu a existat nicio enigmă în sosirea lui Naipaul pe aceste maluri cu aproape patruzeci de ani în urmă, pentru că, cu toate greșelile sale, Anglia a oferit cea mai bună ocazie pentru un indian foarte inteligent și foarte sensibil de 20 de ani din Trinidad cu ambiții de a fi scriitor și metropolit.  Nicio enigmă, dar ceva miracol a fost pentru Naipaul, care, venind să vadă – cu profunzimea și pasiunea privirii sale serioase – natura reală a darurilor sale, a sinelui său și a materialului său adevărat a reușit de fapt să-și transmită neînțelegerile în artă (scris).

Enigma de la sosire reprezintă în continuare pretenția lui Naipaul de a fi, în calitate de romancier și critic al societăților, cel mai important „produs de import” de la Joseph Conrad și Henry James încoace.

Cartea lui Naipaul creează o altă lume, una din cotidianitatea din Wiltshire, cu vecinii și tristețea lor obișnuită, mândri și cu mici povești și întâmplări care îî „dărâmă” ca indivizi. Cursul imperiului este un alt lucru între cele două viziuni. La Naipaul este acolo, povestit de la celelalte capete ale pământului (ambii Indii), precum și acolo în cabana lui pe moșie. Și, în viziunea lui Naipaul, moșia în sine este creatura imperiului, un imperiu care acum se înclină cu grijă la necesități încă mari. Legătura cu imperiul cu este una ca o ață subțire de paianjen – rezistentă și mai puțin sentimentală față de cea a lui Conrad. Lumea liniștită din Wiltshire nu este idilică, neafectată sau neinfectată. De ce? Pentru că intervalele militare ale coborâșurilor se reverberează la războiul trecut, prezent și viitor, iar umilirea internă se transformă într-o ucidere. Da, există un dictator și numele lui este solvabilitatea –da, importanța existenței siguranței și nesiguranței dictate de bani. Naipaul este adeptul retragerii, intimității, politeții îndepărtate de proprietarul său nevăzut (de două ori pre-întrevăzut în toți anii).

În „Enigmatica sosire”, Naipaul se preocupă foarte mult de securitatea personajului său – atât exterioară cât și interioară. Cu toate acestea, incertitudinea promptă a lui -deși atunci era un tânăr pesimist plin de speranță (paradoxal? Nu!)- se răzbună și e amplificată de nemuritoarea-i umilință… Nesiguranța alertă a tânărului scriitor în curtea lui Earl acoperă toate aspectele, cu excepția a ceea ce se va dovedi a fi materialul său real (se stabilește a fi un scriitor cunoscut, știind din punct de vedere social). Insecuritatea lui Naipaul este fie rasistă, fie sexuală fie financiară (deși distincte, la el sunt unitare, într-o bulă de săpun și-l definesc într-o mare măsură).

 

body and soul

10 Aug

Søren Aabye Kierkegaard was a XIX-th philosopher considered by many readers one of the hardest being to understand. Only the twentieth (XX-th) century began to understand what he meant to say.

He talked lots about faith, love, being loved, the difference between some human needs.

Why about faith?

Because his father whom were a priest cursed God.

Next?

He left his fiancé.

And then he wrote a book about SEDUCTION, called The Seducer’s Diary. 

some ideas that I’ve got after a reading -in 12 degree:

Faith is a choice, not a direct reception – Every man chooses to believe in something or someone, no matter who is God, a flower, Allah or who knows what deity. In addition, each one has the free will to decide – or not – if it is worthwhile to have hope elsewhere than in himself (to believe in something other than one’s own power or will).

Kierkegaard described love whom it’s the urge to love and be loved, a fundamental need of human kind. this need is characteristic of every person and that lies at the heart of what is often, somewhat misleadingly – natural love, understood as the passionate desire and inclination we are immediately driven by when we love.

In Works of Love Kierkegaard asks himself or ourselves: “Where does love come from, where does it have its origin and its source, where is the place it has its abode from which it flows?”

where he answers: “This place is hidden or is secret. There is a place in a person’s innermost being; from this place flows the life of love…but its hidden life is in itself motion and has eternity within itself.

Kierkegaard wrote that love it’s inexplicable and enigmatic and that love can’t be explained and rationally justified – and that doesn’t mean it cannot be felt.

the erotic dimension and to the fact that there is an intimate connection between love and the body- his own ideas.

Love it is a connection that is not, in the first instance, sexual, but which simply allows the urge to love to be noticeable in and through the body of a person.

Lyricism and imagination have to be and are in the same time the meanings in life.

 

Allegorical Surrealism

09 Aug

Astazi o sa va scriu despre Suprarealismul Alegoric.

Comparativ cu cel Metaforic, acesta exprima prin lucruri concrete (camasi, papusi, magicieni, apa…) sensurile abstracte – drama sociala si individuala, insingurarea, instrainarea, uitarea, iubirea, imbratisarea, tandretea..

Sau altfel spus, daca in Suprarealismul Metaforic prin obiecte se dadea un sens sau imaginea era dincolo de ea- gaina era femeia, piatra era sufletul… – in Suprarealismul Alegoric prin obiect se exprima ceva abstract. deci metaforic = sens concret si alegoric =sens abstract. ne-am inteles, sper.

 

Daca luam fiecare dintre cele trei tablouri vedem urmatoarele:

-magicianul care tine in “ate” intinse un balerin sau un artist, iar dupa scena e un peisaj calm. Fata de actiunea din “corzi”, agitatia “artistului” sau omului de rand, in spate este calm.

-camasile imbratisate si furoul singur, lasat stingher te duce cu gandul la un cuplu de gay – chiar daca timpurile de atunci (secolele XIX-XX) nu erau CHIAR calme, intre razboaie. totusi, culorile camasilor arata ca e un act pasnic, de sine statator. sau …chiar daca e aceeasi persoana, numai camasile si-ar arata tandretea. furoul ramas singur nu se poate mangaia nici cu manusile lasate si ele la “voia intamplarii”. Pare ca de undeva de sus e privita actiunea, iar privitorului ii e lasat doar frontalul. atat e dreptul lui, ales de artist.

-tabloul cu fata (probabil o nereida sau o naiada, cine stie?) care se acopera cu marea… sensul apei mereu a fost de liniste sau legatura intre doua lumi – cea umana si cea de dincolo. Neptun, zeul marii pare oarecum desenat in profil in stanci. Nudul feminin este dulce, linia aduce a realism sau magic realism, insa el pare aproape sculptat. actiunea de ridicare sau acoperire cu marea e si ea una facuta dupa o “oarecare” asteptare sau “drept” -castigat din pensula artistului.

 

-nudul feminin inconjurat de alte mii de capete pe deasupra … ca niste masti? well, in el ma regasesc. complet. deci in singurate, cand esti tu cu tine si iti vin sutele de ganduri, stari, masti pe care nu le vrei sa le vezi sau altii sa le descopere… cine ar putea sa simta…

-prin fereastra de lemn patrunde oceanul cusut la masina. hmm, aici sufletul, puritatea, si linistea sunt capsate de “societatea” care gaureste si lasa “urme” adanci pe suflet. poate o modelare dupa ea? artistul a luat deja decizia asta: toate se vor mula dupa cusatura (vorba/ gand/ fapta ale societatii).

 

Pe artist il cheama Alex Alemany si este nascut in Valencia, in data de 5 ianuarie 1943. Multi il trec la realismul magic. Eu nu l-as pune acolo. Nu eu.

 

nu te uita la mine 20

07 Aug

urcasera un etaj. Usa grea se auzi in toata linistea norilor.

-Sefu’ ma scuzati, dar …

-Stiu! inchide usa sa nu iasa ingerii prin cladire.

vocea era intre ciudat de blanda si grava.

-Spune-mi, de ce vrei atat de mult sa mori? nu ai ce face?

se transformase in ceea ce era in interior. Ii inghiti pe amandoi si apoi disparu in noapte.

-daca voi nu ma vreti, eu va vreau! se auzi in mintea ei.

intra pe geam. el dormea.

se schimba la loc. aceeasi fata, aceeasi piele umana.

se aseza in pat. cu fata in sus. nu zicea nimic.

avea o liniste in interior. se intoarse cu fata catre el.

il privea.

-i wish i was a little bit more delicate…

nu o auzea.

se ridica din nou, pleca spre bucatarie. nu avea stare.

vazu in frigider chestii noi.

-parca nu mancai d-astea!

mirosi aerul.

-nimeni nou pe aici.

radea.

-iesiti afara.

Ii scoase si pe Dumnezeu si pe Moarte din ea si le puse un pahar cu apa.

-Asta e Terra. pe Terra.

dadu drumul la televizor. stirile aratau tot felul de lucruri petrecute din acea zi.

-uitati-va cum arata 24 de ore pe aici.

-da..

-nu, niciun “da…”. noi nu avem timp. noi nu avem prea multe alegeri de facut pentru ca nu putem sa le probam pe toate, trebuie sa ne multumim cu jumatate de viata si un sfert de trairi si un alt sfert de netrait. sau poate chiar procentele sunt inversate, insa … voi aveti tot timpul din lume. nu cred in tine (si arata catre Dumnezeu) ATUNCI cand imi dispar oameni dragi la o bataie de-a ta de palme. ca si cum ai stinge lumina. as vrea sa plec pentru ca nu imi gasesc locul. nu ma simt iubita de mai nimeni sau in cel mai bun caz, eu nu ma iubesc. eu cu mine sa traiesc singura nu ma simt capabila. as vrea sa ma lasi pur si simplu …

-Moartea nu e de acord. te las sa traiesti. nu sa supravietuiesti. te las sa iti vezi visele prinzand aripi mai repede, o sa vezi …

-dar daca nu vreau sa vad? nu vreau sa aud? daca nu mai vreau eu?

-nici nu se pune problema! zise suierand Moartea. Nu! VEI ramane aici si punct! se auzira doua voci ridicate si cu alta intonatie care nu admiteau contrazicere.

si disparusera amandoi.

se auzeau pasi.

el venise dupa sunete. erau altele pe care le auzise. o vazu cu mainile in poala, cu capul plecat, respirand calm si cu picioarele goale pe lateralele scaunului.

ea e.

-unde ai fost? cum ai intrat in casa?

-pe geam! raspunse ea fara sa isi schimbe pozitia corpului si de parca era evident incat el nu intelegea…

se incrunta la ea.

-unde ai fost?

-departe! si inapoi!

raspunsurile erau in raspar si nu le intelegea sensul.

-nu ti-e frig?

-mi-e indiferent! isi ridica ea privirea si il fixa 10 secunde.

se vedea tulburat.

-ti-e… indiferent ce?

-totul. nu are sens nimic. nu vad rostul. trebuie sa plec. iarta-ma!

iesea pe usa. in noapte.

-intoarce-te! ia-ti macar adidasii in picioare.

-nu… nu iau nimic. de obicei las totul in mainile oamenilor nepotriviti. vrei sa iau incaltamintea? nu ai inteles nimic, nu?

Se pierdu in noapte.

Paharele cu apa erau pe jumatate baute.

-Din trei se bea apa?

Nu se vedeau urme de buze pe niciun pahar sau nici amprenta.

-ce…?

 

 
 

intre identitate personala si naratiune

05 Aug

Salutare!

Astazi am treaba cu neuronii vostri.

In primul rand o sa il mai avem pe Paul Ricoeur putin la discutii, ca apoi sa ajungem la Camus si Sartre.

Daca datile trecute vorbeam de hermeneutica personala si individuala, acum ajungem la identitatea personala – cum e vazuta de Paul, cum e de Albert si metamorfozarea acesteia la Jean-Paul Sartre.

O luam cu inceputul.

Paul Ricoeur propune mai multi termeni pentru a isi defini identitatea personala. Astfel, primul este un concept relativ, denumit mêmeté si care presupune o continuitate temporala – in care cineva ramane intotdeauna acelasi; aceasta este „continuitatea neintrerupta intre prima si ultima etapa de dezvoltare a ceea ce consideram drept acelasi individ” (pg. 21, din Identité personnelle et narration chez Paul Ricœur et Hannah Arendt, de Attilio Bragantini, traducere personala).

Totodata, mêmeté indica, pe langa o identitate numerica, si o identitate calitativa. adica, ea este numerica fiindca totdeauna unul si numai un singur individ care de-a lungul evolutiei sale ramane acelasi (ex. Paul la 10 ani si Paul la 54 de ani este tot Paul Ricoeur) si este calitativa, deoarece se refera la afirmarea in sine – la identificarea anumitor trasaturi personale persistente care permit sa recunoastem o identitate continua. Iar de aici deriva o alta forma de permanenta in timp a mêmeté si anume existenta caracterului:

“Inteleg aici prin caracter ansamblul semnelor distinctive care permit sa reidentificam un individ uman ca fiind acelasi. (…) Prin trasaturile caracteristice descriptive (…), el cumuleaza identitatea numerica si calitativa, continuitatea neintrerupta si permanenta in timp.” – pg.142.

Daca Paul Ricoeur propune identitatea calitativa si cea cantitativa prin inglobarea caracterului in toate, la Albert Camus intalnim Omul Revoltat, Mitul lui Sisif. In ambele carti, Camus propune existenta unei naturi umane preexistente – ca fiind o valoare catre care omul trebuie sa tindă si, totodata, criteriu suprem la care trebuie sa se refere acesta (e ca o misiune si subjugare per se, nu per secundam, ca la Sartre).

Daca e sa vorbim despre moarte, Albert o vede ca pe o certitudine matematica –  rapeste sensul vietii, devenind astfel o aventura inutila (Mitul lui Sisif). De altfel, toata discutia camusiana deriva dintr-o fraza cu impact pentru retina (cel putin): “Nu exista decat o problema filosofica cu adevarat importantă: sinuciderea.

Un om care se sinucide raspunde negativ lumii prin gestul sau la intrebarea daca viata “merita sau nu sa fie traita”. De aici incepe Camus toata discutia in “Mitul lui Sisif“- in care autentifica absolutist gestul sinucigasului, importanta problemei si chiar autenticitatea raspunsului. Camus respinge solutia, iar sinuciderea devine tema de meditatie profunda si o lectie oamenilor dispusi sa se puna in acord cu ei insisi.

In plus, a (re)cunoaste ca viata nu are sens inseamna, implicit, a-i (re)cunoaste absurditatea.

Sincer, cand eram intr-a 12-a l-am ales pe Camus pentru ca era non-violent si a propus responsabilitatea pentru ceilalti – adica nici sa le sporesti altora suferinta si nici sa o combati. Sunt notiuni importante, atat de diferite si atat de crucial de subordonat intr-o realitate fie ea si contemporana si discontinua in ceea ce priveste umanitatea. Tensiunea sisifica are masura contra masurii – semnificatia propriu-zisa de facto estetica a Mitului lui Sisif este permanent dublata si de semnificatia etica.

La Jean-Paul Sartre existenta precede esenta. In “Zidul“, el impune existentialismul, o filozofie a actiunii, argumentand ca importanta si caracterul omului sunt determinate de acțiunile acestuia ci nu de parerile, faptele sau vorbele. De altfel, in timpul ocupatiei naziste s-au trezit in acesta instinctele anti-autoritare –  acesta s-a rezumat la a scrie si nu a facut practic mai nimic. Ma rog. Vremea lui Sartre venise in anul 1945, cand avea sa isi accepte curentul propus de presa (existentialismul adica) -pe care il asociaza cu umanismul. Si pana la urma se da cu comunistii…

 

 

 

 

 

 

Personal Surrealism

05 Aug

Frida Kahlo de Rivera was one of the representative painters of Surrealism.

I still have 2 painters – her (today) and Salvador Dali (Again)- to comment a bit in this “personal project” called SURREALISM STUDY.

Back to Frida.

She was a Mexican born in 7th of July 1907 and her work it’s a multitude of styles – from Magical Realism, Naive Art, Cubism to Surrealism and Social Realism.

Little story: she erased 3 years from her age – always claiming she was born in 1910. Reason? none known.

In almost all her work she made self-portraits. Vanity? EGO?

maybe both. maybe none. Maybe she considered herself the best model to be paint. Maybe none of the persons around couldn’t expressed and represent her “ways”.

First let’s see some of her works – known.

 

When I see her paintings I remember the start with selfies.

Ofc, I can’t compare her work with a camera VGA or Zeiss Lens and megapixel but I is the same “subject” and “area”.

She always have that mask-like stare and focus our attention at the objects that frame her gaze – animals (birds, mammalian), other side of her, organs or objects.

For instance, she is accompanied by a cat, monkey and the all-important thorn necklace with hummingbird. Maybe it is the symbolism of these objects that tell us more than the face itself – the freedom and playfulness that the hummingbird evokes is underpinned by the death it meets.

 

In the personal live Frida was married with the muralist painter Diego Rivera whom she considered “the big-baby” even if he was 20 years older than her -he was her teacher .

Between 1930-1934 she stayed in US with Diego. She didn’t enjoyed that stay: “The most important thing for everyone in Gringolandia is to have ambition and become ‘somebody,’ and frankly, I don’t have the least ambition to become anybody.”

“Self Portrait on the Borderline between Mexico and the United States”. de pe net

“Self Portrait on the Borderline between Mexico and the United States”. de pe net

de pe net

de pe net

The 2 Frida have different hearts and different clothing. Why? IS not the same Frida? Maybe she is not herself how we want her to been seen? Yet Kahlo stands torn between two worlds, marking the dramatic intersection between the industrial capitalism of the US and earthy spirituality of her homeland. Maybe there is a Frida image from US and one in Mexico… Could it be possible to be seen under that gaze? turned to the viewer?

Kahlo juxtaposed Mexico’s pre-Hispanic roots with the US, where and its representative as being  a land of industry. It appears that though she may physically be in the US she is loyal to Mexican roots.

Another subject in all the paintings with babies is actually Diego, in which SHE expressed her feelings – and after this she is vulnerable to the viewer.

 

As a conclusion to Frida’s works?

Kahlo’s self-portraits are not a Dorian Gray invitation to see the soul of the artist through her face.

She invites us to look not at her face, but at what lies beyond and around it -Kahlo’s animals, clothes, foliage, that are so strongly indicative of the artist, showing the emotional and the social connections that manifest themselves in her identity as a whole / unity.

 

 

 

 

 

 

 

the dark tower recenzie

04 Aug

Synopsis

O nouă dimensiune a imaginației ni se deschide odată cu lansarea aventurii SF “The Dark Tower” – prima ecranizare a operei omonime semnate de celebrul scriitor Stephen King.

Captiv într-un peisaj deșertic dintr-un dezolant univers paralel, ultimul pistolar, Roland Deschain (Idris Elba), duce o nesfârșită luptă cu Walter O’Dim alias “Omul în negru” (Matthew McConaughey).

Acesta urmărește să distrugă Turnul întunecat, elementul-cheie care menține Universul laolaltă, iar singurul care-l poate împiedica este Roland.

Binele și răul se înfruntă pentru ultima dată, într-o confruntare de al cărei deznodământ depinde soarta întregii lumi. Regia filmului îi aparține lui Nikolaj Arcel, iar scenariul este realizat de acesta si Akiva Goldsman, Jeff Pinkner și Anders Thomas Jensen, după romanele lui Stephen King.

 

 

Recenzie Simionescu Simona

Seria de opt carti denumite “Turnul Intunecat” si anume 1. Pistolarul; 2. Alegerea celor trei; 3. Tinuturile pustii; 4. Vrajitorul si globul de cristal; 5. Lupii din Calla; 6. Cantecul lui Susannah; 7. Turnul Intunecat si respectiv 8. Vantul prin gaura cheii – este scrisa de binecunoscutul si mult apreciatul de catre fanii horror Stephen King.

In Turnul Intunecat propus a fi ecranizat in acest an intalnim doua lumi legate prin portaluri. Interesant e cum Jake, un pusti neinteles de catre parintii lui, viseaza si deseneaza ce se intampla in lumea lui Walter O’Dim (aka Matthew McConaughey). 

Sa fim intelesi – mie nu-mi place Matt asta, m-am dus pentru poveste in sine. Period!

Parintii lui Jake ii plateau ore cu psihologul-psihiatru care ii zice “mai bajete, nu mai visa atat…ca nha, noi te luam de nebun. de ce nu vrei tu sa renunti la a spune ce visezi? ca visezi si traiesti intr-o lume care nu e reala. deci…mna.. alege! ori te consideram nebun ori.. ”

Pana la urma, intr-o zi maica-sa ii propune un campus pentru un week-end intr-un loc “pentru cei cu probleme ca tine” – mereu am considerat ca parintii au o problema cu a accepta lumea copiilor, dar ma rog. Cand vede ca are de-a face cu oameni cu piei peste fata -care nu era a lor- Jake incearca sa scape – si reuseste. Pentru o perioada buna.

Bun. Povestea lu’ Turnu’ Intunecat: acesta reprezinta centrul tuturor lumilor si lucrurilor, iar acest turn trebuie protejat de Intuneric sau de Man in Black (Walter, vrajitorul si dracu’ gol) pentru a nu se instala focul si intunericul – gen Apocalipsa pe scurt. 
Walter asta doreste distrugerea Turnului Intunecat sa fie e boss peste toate lumile – era subinteles, sper! 

Jake ajunge intr-un final la Pistolar (sau Roland Deschain/ Gunslinger (aka Idris Elba)), care tocmai isi pierduse tatal – pentru ca magie a la Walter.

In fine, intre cei doi (Jake si Gunslinger) se leaga o prietenie frumoasa si trec prin multe intamplari – de la faza din padure, cu spiritele celor dragi ucisi de Walter pana la cele cu ultima portare.

Plusuri: povestea pare ca in carte. zic pare nu pentru ca n-am citit-o, dar apare ca fiind veridica in stare si tensiune marca King.

Lumea propusa de Stephen King e intre portaluri, iar lupta inegala uneori – sau aparent- ajunge sa lege prietenii dincolo de telepatie…

Negativ? NU am ceva major de zis, doar ca Matt asta chiar te enerveaza cum foloseste el magia si e imprastiitor de suferinta/nefericire si moarte pe unde se duce. Si vai ce sa zic, cat de rezistent e el gloantelor Pistolarului – apreciere personala, mai ales ca nu imi place actorul (ma repet, asa-i?).

Eu i-am dat un 8, adica merge asa de vizionat. Pregateste-te sa iti sara inima putin din chept, pentru ca nha, horror-as.

Filmul Turnul Intunecat este in cinematografele romanesti incepand din data de 4 August 2017.

 

de pe net (poster)

de pe net (poster)

 

 
No Comments

Posted in cinema

 

avangarda 4

02 Aug

Salutare!

Daca ieri alergam prin oras dupa Manifestul Futurismului, astazi o sa va scriu despre Cubism, o alta piatra de temelie din Avangarda.

Cubismul a aparut la inceputul secolului XX – sa ma fac inteleasa TOATA AVANGARDA E CAM PE AICI, DECI ORICE RAMURICA A EI E TOT DIN ACEEASI PERIOADA- odata cu Picasso si Braque (am vorbit despre el acum 2 ani, tot aici!) intre anii 1907-1914.

O mica istorioara a cubismului: dupa ce Picasso vede o expozitie cu arta africana, lucreaza la Domnisoarele din Avignon (1907) in stilul nou. Criticul de arta Louis Vauxcelles ajunge la denumirea cubism sau cubic dupa ce vede alta lucrare, a lui Braque – un peisaj in cuburi.

Hai sa vedem ceea ce fac artistii cubisti ca sa intelegem despre ce vorbim, ca nha, la o adica ar fi util sa priceapa si nea Gheorghe despre ce scriu aici, nu doar cei asemenea mie, nu?

In primul rand, pictorii cubisti au respins conceptul mostenit de arta care ar trebui sa copieze natura sau sa adopte tehnicile traditionale de perspectiva, modelare si scurtare. Ei voiau in schimb sa sublinieze dublu-dimensionalitatea panzei. Asa ca au redus si au fracturat obiectele si persoanele in forme geometrice, apoi le-au realiniat intr-un nou spatiu -superficial si reliefat. De asemenea, au folosit puncte multiple sau contrastante prin care sa capteze atentia.

In prima parte a Cubismului, lucrarile cuprindeau un obiect al unei imagini dintr-o sursa laica. Desi figurile si obiectele au fost disecate sau “analizate” intr-o multitudine de fatete mici, acestea au fost apoi reasamblate, dupa un mod/tipar personal, pentru a evoca aceleasi figuri sau obiecte.

Apoi, in timpul “inaltului” cubism analitic (adica cel din perioada 1910-1912), denumit si “ermetic” de catre marii critici de arta, atat Picasso cat si Braque si-au abstractizat lucrarile astfel incat acestea au fost reduse la doar o serie de avioane si fatete care se suprapun – mai ales in panze monocromate, in gri, maroniu sau in negru. De multe ori, in lucrarea lor din aceasta perioada ermetica, Picasso si Braque au combinat frecvent motive de reprezentare cu litere. Motivele lor preferate erau inca din viata de zi cu zi – instrumente muzicale, sticle, ghivece, ochelari, ziare, carti de joc, precum si fata sau figurile umane, iar peisajele erau rare.

Apropo de asta NU ma injurati daca nu ma inmoaie un peisaj pictat – poate doar cel de Claude Lorraine sau John(adica Ion in romaneste) Constable, din Romanticism. In rest, nu! DECI nu! Prefer sa am eu retina incarcata de culori si tot decat sa vad o reprezentare a ceea ce ALTII vad.

Dupa perioada ermetica a cubismului, prin papiers colles (o tehnica de lipire a hartiei colorate sau imprimate in compozitiile lor), cei doi „monstri” ai Cubismului reusesc sa indeparteze ultimele vestigii ale spatiului tridimensional (iluzionism) care ramasesera in lucrarile lor analitice.

In Cubismul Analitic fatetele mici ale unui obiect “analizat” sunt reasamblate pentru a evoca acelasi obiect in spatiul superficial al cubismului sintetic – bucati mari de hartie neutra sau colorata in sine creeaza un Obiect special, fie pentru ca ele (bucatile de hartie!) sunt deseori taiate in forma dorita, fie uneori poarta un element grafic care clarifica asocierea.

La acest limbaj vizual se aboneaza si Fernand Léger, Robert și Sonia Delaunay, Juan Gris, Roger de la Fresnaye, Marcel Duchamp, Albert Gleizes, Jean Metzinger si chiar Diego Rivera.

Desi asociat in primul rand cu pictura, Cubismul a exercitat, de asemenea, o influenta profunda asupra sculpturii si arhitecturii din secolul al XX-lea – printre sculptorii cubisti numarandu-se Alexander Archipenko, Raymond Duchamp-Villon si Jacques Lipchitz.

Cubismul a fost o sursa de inspiratie pentru DADA-isti si Suprarealisti, care au facut din arta… o supra-arta?

Atat valoreaza credinta in viata, in ceea ce viata are mai precar/provizoriu, viata reala bineinteles, incat la sfarsit aceasta credinta se pierde. Omul, acest visator definitiv, din zi in zi mai nemultumit de soarta lui, face cu greu inconjurul obiectelor pe care le-a folosit si pe i le-a livrat nonsalanta sa sau efortul sau aproape intotdeauna, caci el a consimtit sa munceasca, cel putin nu i-a repugnat sa-si joace sansa. (…) această imaginatie care nu admitea limite, nu i se mai permite sa o exerseze decat dupa legile unei utilitati arbitrare; ea este incapabila sa asume mult timp acest rol inferior si, in jurul anilor 1920 prefera in general sa abandoneze omul destinului sau fara lumina...”-  André Breton, traducere personala din Le Manifeste du surréalisme, din 1924.