cultural international

sa vedem ce se intampla si pe la altii :)

hiperrealismul sau arta dincolo de natural

0

Salutare, salutare!

A venit Mosu’ la voi? Sau v-a dat seen si a plecat? Sau mai grav, seara v-ati lasat cizmele in pereche si dimineata ati gasit una?

Glumesc!

Hai sa trecem la treaba.

Ca tot n-am mai scris demult pe blog despre arta, astazi va aduc in atentia ochilor (si retinei, care face parte din ochi si din corp) HIPERREALISMUL. Ce vrea sa zica autorul sau pictorul prin acest nou curent?

Aparut de fapt inca de prin 1950 (deci nu e ceea ce pare!) acest curent vine sa copieze fidel natura – ducand totusi toate nuantele si ideile la extrem. Daca ma intrebati pe mine, sincer, eu vad ca acest hiper-realism pare o suprapunere intre doua curente – realism si avangarda, adica nu il vad decat ca pe o mixtura de curente. Nu pare nici real si nici ireal. E un fel de strutocamila care are pene.

Astazi sa ajungem la arta asta mi-am clatit ochii prin lucrarile lui István Sándorfi, un pictor de origine maghiara, care a terminat Scoala de Arte Frumoase din Paris -si a murit tot acolo.

Haideti sa vi le arat si apoi revin cu anumite speculatii personale referitoare la ceea ce se vede si ceea ce se simte – oarecum.

 

Vedem corpurile umane fidel reproduse, cu toate detaliile muschilor, cum se intind pe oase, cum se articuleaza … NU se vad expresiile fetei, adica nu se personalizeaza “caracterul” … par niste corpuri moarte -desi sunt convinsa ca erau persoane vii-… par dezintegrate, taiate, scoase dintr-un firesc si fortate sa … se piarda intr-o ceata anume.

Mai se vede o mana care vine din perete si care strabate un timp – nu stim cat timp – pentru a picta. A da viata unui chip de femeie ? Apoi trupul femeii ce este ingenunchiat.

Sau mai exista posibilitatea ca femeia sa aiba chipul ASCUNS – pare ca inca nu are un chip anume, nu transmite nicio emotie persoana in sine, ci numai expresia corpului – aruncat, intins..

Cum vad eu?

  • pe langa elementele de realism accentuate cu usoarele nuante de avangarda (nu prea se preocupa el in sine de starile sau de experienta privitorului), apar unele tente de oprire brusca. ADICA fara sa vedem vreun semn de violenta per se, exista sugestia unei oprimari, a unei spaime pe care Istvan o incremeneste intr-o pozitie nefireasca;
  • nuantele nu sunt simplu de obtinut – pare o tehnica de multe grunduri sau vopseluri pana se obtine o nuanta care imita pielea sau “ambientul”
  • Hiperrealismul ramane in esenta mult mai dificil decat altele de facut si de asimilat (De catre privitor), pentru ca solicita pictorului precizie si concentratie, dar si claritate si stiinta de a picta. DE CE? Pentru ca artistului ii trebuie si disciplina, plus alegerea culorilor si redarea cu minutiozitate a celor mai mici amanunte – cute, umbre, materiale sau dimpotriva, muschi incordati, intinsi…
  • chiar si mainile infasurate (bandajate) sunt oarecum oprite in reactie -suspendate parca de o sfoara si strict .. nici atingerea asta nu e chiar “un act in sine” …ci o sugestie ca parca s-ar atinge, dar parca nu s-au atins. Materialul infasurat e unul in non-culoare, iar torsiunea degetelor spune (uneori) si despre starea interioara a posesorului. Se zice ca 80% din informatia transmisa se face prin mimica, gestica… WELL… si aici parca e la fel. Mana din exterior ar fi solutia sau macar un ajutor, pe care, mainile (de barbat) par a le refuza. Relatia si starea sunt contradictorii, confuze, oprimate si aici, iar totul pare o lupta cu sine, dinspre sine, catre exterior
  • Instrumentul muzical aduce o curba de armonie – nu mai stim daca fereastra deschisa catre alt spatiu aduce o speranta de altundeva. Nu putem defini extazul. LA LIMITA, nu se deosebeste de chin. E oricum o senzatie de extrem.
  • In plus, nu e ceva liric, ci foarte dramatic si greu de suportat. Dar poate ca astfel intervine catharsis-ul. Pentru a ne elibera din anxietatea care ne inclesteaza zi de zi.

 

Dr. Koray Özduman: It takes a team to solve neurosurgery problems. The patient and the surgeon are the most important parts of this team

0

Prof. dr. Koray Özduman is a turkish neurosurgeon with whom I’ve had the pleasure to change a few words about neurosurgery in Turkey and … about the steps that had to be been taken in this field.

He graduated from the Faculty of Medicine of Istanbul University in 1998 and received the degree of Neurosurgery specialty in Marmara University Faculty of Medicine Neurosurgery department in 2005.

He worked at Yale University between 2002 and 2003 as a ‘clinical fellow’ and between 2005 and 2007 as a ‘research fellow’.

Since 2008 prof. dr. Koray Özduman can be found in Acıbadem Kozyatağı Hospital Neurosurgery Department, Istanbul.

 

 

Simona Simionescu Interview

Simona Simionescu (S.S): One of my question is “When does education begin in neurosurgery?” What is your point of view about this?

Prof. dr. Koray Özduman (K.Ö.): Neurosurgery is a very demanding profession. To perform surgery in the brain tissue which is highly specialized and where every bit of tissue performs a different and important function, you have to know the functions and the anatomy extremely well.

This requires constant training for years, just as an athlete performs. But this is only one aspect. Because such training can only teach you how to perform safe surgeries.

But to treat diseases of the brain, you also have to know the diseases very well. Most of these, such as tumors or vessel problems in the brain are not well known, even today. Therefore the neurosurgeon also has to have an unstoppable curiosity and a drive for exploration.

personal stuff

personal stuff

S.S: How is a day in the life of a neurosurgeon?

K.Ö: It starts early, very early. In the very quiet hours of the day you think about your patients and plan once again. Usually around 8:00AM we are in the operating room. Most neurosurgeons spend most of the day in the operating room. This is where we feel most comfortable. This is where everything is arranged to help you perform your surgery.

Neurosurgery is really neurosurgery, to achieve your goal without hurting your patient is very very difficult and requires that you are mentally prepared. This in addition to all the technical equipment, which needs to be in perfect condition. You have to think about many many different parameters and make sure that everything will go fine. When the surgery ends with success then you are the happiest person on the planet.

SS: Over the years of surgical practice, you have had extreme cases – from those minor to extremely serious ones. What were the memorable cases that remained in your long-term memory and, perhaps, slipped into your soul?

K.Ö: I am a tumor surgeon. And treating tumors takes a long time. You become like family with your patients. Just like in your own family you have good times and bad times together with them.

Any success makes you happy.

The greatest joy is to see them call you to ask how you  are after they have returned to their daily lives for years.

personal stuff

personal stuff

S.S: Can new guides be updated or proposed in a sub-sector of neurosurgery (in the area of diagnosis and care management)? I’m talking about brain trauma and abscess/infections.

K.Ö: Neurosurgery had advanced enormously in the last 100 years. This has been a constant improvement. Every 10 years new technology and new techniques are introduced that make the profession even better. However, we are not there yet. Our capabilities for treating surgical problems has improved enormously. The latest of these advances was in the field of tumors. Molecular biology was so influential in the last 10-15 years that today we have to forget everything we knew about tumors and re-write everything again. This has brought us great power in understanding brain tumors. With this help of molecular biol0gy we can diagnose, treat and follow brain tumors with such accuracy and efficiently that could not even be imagined 20 years ago.

Such examples are many, today we are advancing significantly in many areas of brain diseases. However there is one fundamental thing that is missing still.

We still cannot repair damaged brain or spinal cord tissue. Repair is normally done automatically in most of the tissues.

For example when you cut your skin, it will heal within a matter of days. And when you don’t have problems such as infection, it will heal perfectly. After the healing you will not be able to tell if the tissue was wounded or not. But this is not the case in the brain or in the spinal cord. To make you the person you are two billion neurons need to talk to each other and make an innumerable contacts with each other. When a portion of this network is damaged, due to trauma, tumor, infection or any other insult, it is extremely difficult to restore the original function.

S.S: How is neurosurgery in Turkey? What are the advantages and shortcomings observed over time in this area, compared to the European neurosurgery centers?

K.Ö: Turkey is very advanced in Neurosurgery. We can compete with any country in the quality, precision, efficiency and safety of our surgeries.

Any surgery or any technique that is present on the world is available to us. Surgeons in our part of the world, in Turkey, in Romania are very good. This is because we train well and we operate very much.

In addition we have access to technology in Turkey. We have gadgets like microscopes, ultrasound, navigation, fluorescent imaging and MR inside the operating room. We have endoscopes and stereotaxy that help us make smaller and more precise surgeries.

We even have Gamma Knife in the surgeons hands to make surgeries without making any incisions.  Our neurology colleagues come to the operating room to monitor functions of the patients to protect them. All of these technologies and the good training allow us to make precise, effective and safe surgery.

SS: How do you think you can remove these disadvantages?

K.Ö: The only drawback I am seeing is that today we cannot invent new technologies. This requires total devotion of the country to invest manpower and money into research and development.

S.S: What message do you have for every patients requiring surgery in the spine or head?

K.Ö: Neurosurgery is not what it was 25 years ago, it is not what it was 5 years ago. Everthing is improving very rapidly. I would tell the patients not to be afraid and to be in close contact with their surgeons.

personal stuff

personal stuff

S.S: What is your message for young students who would be tempted by neurosurgery (and this field)?

K.Ö: Neurosurgery it’s the most advanced and the most sophisticated field in medicine. Any student needs to be both clever and very very very hard working. But these are not enough.

The student must also be curious and skeptical.

He or she must always question the dogma!

S.S: What are the pros and cons of such a demanding job -neurosurgery? 

K.Ö: There is nothing like neurosurgery. It is the most satisfactory field in medicine. Every single one of the successful neurosurgeons I have known have loved their jobs and have taken great satisfaction in their work.  

Neurosurgery it’s a constant challenge, constant strive for the better and this makes you fell alive, feel useful.

stand-up comedy sau ce inseamna sa faci din idei serioase, ironie

0

Salutare!

Acest articolas apare acum pentru ca 1. am ramas in urma cu materialele pentru blog (e proiect personal, nu imi rasare ceva pe undeva si altundeva, ca sa zic asa) si 2. uneori, o mica-mare “idee” poate fi …chiar inteleasa.

Ok, moda de stand-up comedy a venit prin Romania de ceva ani – sa fie cam 10-15 ani?- insa atestarea reala vine de prin ’80. Sketch-uri li se spuneau. acum o ardem americaneste, odata cu Jerry Seinfeld si altii.

Acum ne scaldam in maimutareala – da, mi-e greu sa nu zic exact termenul – si ceva arta, insa parca lipsa de ceva…

Nu e pentru oricine stand-up-ul.

Nu e pentru aceia fixisti sau care nu au rezolvat probleme din trecut si cred ca printr-o “glumita” au terminat “subiectul”. ars poetica?

A face stand-up in primul rand – asa vad eu- trebuie sa fii spontan. fara text. sa fii in picioare, pe scena si sa improvizezi. Da, in primul rand asta e. IMPROVIZATIE.

nu improvizezi daca ai text sau daca e ca un fel de re-re-memorat ceva. sau te repeti in idee sau “sens”.

In fine, a face stand-up mai e si sa ai grija sa nu lezezi pe careva. In goana asta din zilele cu rating sau “aplauze” se arunca si glumele mai putin reusite.

Da, trebuie sa fii acid, insa acidulatul si unele replici …au oarecum si ele o noima.

EDUCATIA rasului e una si “ma-ta e grasa ca o balena incat .. ” e … adica eu ma uit asa cas la d-astea. Da, am oboservat ca se fac multe glume sau povesti pe seama mamelor. De ce nu pe seama tatilor? Astia nu fac parte din familie sau doar mamele trebuie sa indure cinismul?

Poate sunt eu rigida de fapt si nu accept orice, asta e. Mea culpa, insa nu pot sa rad la batjocura.

Revenim, ziua de 22 octombrie -de fapt seara- si Daniel Sloss, un scotian cu un umor frumos. Ca o poveste. In care crezi … pana la final, cand te trezesti ca de fapt era o inventie. Asta e un alt mod de a face stand-up. Matur in idei si farmec pe scena, Sloss a adus un alt trend in stand-up-ul contemporan. Debordand de imaginatie si termeni alegorico-reali (da, paradoxal, dar asa a fost atunci), Sloss a luat-o din real catre o poveste -chiar asa, cat din poveste era real si cat era comedie? a ras pe seama greselilor din viata lui si a celor din jurul sau ori totul a fost o gluma acida si a ars trecutul cu o vorba (ma rog, printr-un catharsis dus la alt nivel si anume autoironia culta)? oare i-a desfiintat pe cei pe care i-a inclus in poveste? pe omul din tabara? pe mama sa? te intrebi: oare care e relatia cu mama lui? oare e sociopat? are remuscari sau simte ceva? simuleaza in viata lui?

Scotianul s-a intors la Cluj-Napoca in/cu show-ul Daniel Sloss, Now. Si ca sa fiu exacta, la Cinema Florin Piersic.

de pe net

de pe net

 

 

 

intre suicid si nebunie se afla iubirea

0

Salut!

Nu vă faceți griji, eu nu m-aș sinucide pentru niciun tip, oricat de înalt sau scund ar fi sau orice calități și defecte ar avea.

I am more important than him. :))

Revenind, titlul e cu scopul de a vă face curioși despre o carte, ca doar așa puteți citi o postare. :))

Cartea de azi se numește „Poate că da, poate că nu”, iar în original o găsiți sub forma de “Forse che si forse che no” și a fost scrisă de Gabriele D’Annunzio.

Încă din titlu vedem un laitmotiv „poate”, care arăta pendularea Isabellei între meditație, dorință, renegare, prin care se pot toate traduce remușcarea – în fața sentimentelor ei.

Chiar și în carte, dacă te apuci să o analizezi în timp ce o citești vei constata că abundă cuvântul „poate”. NU EXISTĂ capitol fara acest cuvant.

„- Poate – răspundea femeia, aproape ferindu-și zâmbetul de vântul puternic, în bătaia vălului său mare când gri când argintiu ca sălciile din câmpia în mișcare.” 

Femeia care spune „poate” este Isabella Inghirami, probabil în realitate Contesa Giuseppina Mancini, asa cum reiese din jurnalul din 14 august 1908 al autorului.

 

Vocea şi gândurile lui Paolo Tarsis (sau ale personajelor sale romanești) vor deveni adesea inspiratoare de fraze şi gânduri pe care apoi poetul le va insera în scrisori pentru a fi trimise amantelor.

E complicat din această ambiguitate să reconstitui filologic arta lui și să o deduci din viaţă (concret), cel puțin printr-o separare.

Și dacă inițial în Forse, deja citata Manicini şi Franci (prietenă şi pentru o noapte, amantă) au devenit respectiv Isabella şi Vana, pentru ca pe urmă să inspire faptele celor două protagoniste și alte femei care în acele luni îl vor însoţi în călătoriile de dragoste ale poetului: Nathalie de Goloubef, Beatrice Alvarez de Toledo şi soţul Illan de Toledo (Aldo în roman).

Va fi amintită și Eleonora Duse was an Italian actress, often known simply as Duse și călătoria lor în Egipt. În lungul flashback despre aventurile lui Paolo şi Giulio, imaginilor egiptene li se vor adăuga imagini algeriene, luate din cărţile pictorului Formentin despre călătoriile sale în Algeria, şi viziuni de peisaje de la distanţă, văzute în acei ani de către exploratorul englez Henry Savane Landor (cunoscut de D’Annunzio în Florenţa).

Giulio Cambiaso este Orville Wright, prăbușit în timpul unei tentative de record de zbor; Paul Tarsis este Wilbur Wright, care va răzbuna moartea fratelui-prieten survolând şi depăşind obiective neatinse niciodată înainte.

Romanul Forse este situat printre „evenimentele cele mai moderne” din epocă, dar acest modernism nu trebuie să fie înţeles greșit.

Mașina este aproape glorificată: în graba iniţială către Mantova a maşinii roşii lansată într-o furibundă cursă mortala; în cursa spre cer a dispozitivului dedalic lansat „la o înălţime niciodată atinsă”; în zborurile de dragoste deasupra lui Arno şi Pisa; în cursa nebună lângă Covigliaio spre Florenţa şi către Isabella şi apoi din nou în trecerea mării lui «Ulise şi Aeneas» deasupra Ardea spre moarte, apoi învinsă de aproape strigata «voință de a trăi».

Dar această alternare continuă de „rapiditate care dă fiori” şi acea „rapiditate care se înalță” nu trebuie să inducă în eroare: nu trebuie să confundăm Modernismul cu Futurismul, care se năștea chiar în acei ani.

Celebrarea mecanismului perfect este și demistificare. (…) Voinţa este singura apărare şi armă a omului; o voință temerară, perfectă, aspră, tensionată, oarbă, sinuoasă, ezitantă, disperată, neliniștită şi victorioasă. Voința de a ajunge, de a plânge, voința de martir, de respingere, de trăire şi de joc. Dar singura putere fără limite capabilă de a o dezarma este iubirea: vârtejul dragostei. Dragostea implacabilă o învinge pe Isabella, o învinge pe Vana, îi învinge pe Aldo și Paolo; dragostea sfidează „moartea care însoțește fiecare joc care merită să fie jucat”.

Pentru că nimic nu este cert cu excepţia cruzimii şi foamei inimii.

Dragostea și prietenia sunt protagoniştii, şi în chin şi bucurie sunt doar o febră. Acea voluptate sălbatică, sângeroasă, letală, inamică şi nouă, va pilota funcționarea mecanismului “exact”, care depinde prosteşte de “aprinderea unei scântei”, “desprinderea unui fir”, ruptura unei elice sau «desprinderea unui șurub de la țeava de eșapament “. Ce împinge mașina este pe scurt omul… Fără om, maşina este o “carcasă neînsufleţită”.

Pe scurt?

O carte lirică prin 70% din cuprins, deși e roman.. ȘI mă turbează lirismul în genul epic/proză. Nu merge…ori e rece și clar (romanul) ori…nu mai e în sine. Nu poți alege cal-zebră-cu-pene-și-blană.

 

genul vietii care este? arta iti va raspunde singura

0

Buna seara!

Astazi e randul pictorului Adriaen van Ostade din perioada lui Rembrandt.

Olanda are unii pictori interesanti prin prisma tematicii si tehnicii.

Perioada de Aur a Olandei s-a manifestat la toate nivelurile intre anii 1580 si 1650 (cam asa), iar cei doi pictori nu fac exceptie – Rembrandt l-a influentat pe Ostade mai mult dupa anii 1635.

Daca drumul lui Rembrandt a fost presarat cu obstacole, care primeste marele impuls de la un negustor de arta (Hendryck van Uylenburg ), comanda fiind legata de recunoscuta Lectie de anatomie a doctorului Tulp, cararea lui Ostade a fost putin altfel: usor burgheza – fratele sau Isaac era tot pictor.

Scena de gen in cazul lui Ostade si a lui Rembrandt reprezinta de fapt cheia operelor acestor pictori importanti olandezi. Paranteza: Pieter Bruegel cel Batran a fost printre primii pictori ai scenelelor de gen – si acesta a reprezentat oamenii saraci, taranii si obiceiurile lor simtindu-se un caracter etnografic, dar si alegoric (“Parabola orbilor”) in munca lui. De asemenea, traditia picturilor de taverna cunoscuta ca fiind “bambociada”, se transforma la Georges de La Tour in parabole (soarta tinerilor necugetati in picturile “Ghicitoarea”, “Trisorul cu asul de caro”).

De asemenea, Jan Vermeer picteaza toata viata scene de gen, prin care releva scenele domestice, cu ritualuri cotidiene – ridicate la rang si caracter de sacru (cusutul, cantatul la pian,.

Ca sa recunosti o scena de gen trebuie mai intai sa ai perspectiva tabloului: spatiul = loc inchis, scene de pe strada sau ceva cotidian. In cazul de fata, Ostade are taverne sau chiar case -si chiar unele pe strada.

Personajele sunt imbracate in hainele acelor vremuri – nu sunt dezbracate sau “ceva metaforic” sau “alegoric” in locul acestora.

O alta caracteristica a scenei de gen este aceea a decorului simplist, contemporan si el cu vremurile, iar culorile sunt adaptate vremurilor.

Tehnica de clar-obscur e tehnica predominanta a acestor pictori, care isi exprima astfel trairea, volumul “obiectelor” sau corpurilor, precum si o usoara profunzime a imaginii in sine – ea poate fi redata treptat prin umbre-lumini, dar si prin constrastele care fac legatura dintre aceste doua calitati ale picturii.

Cu toate acestea, tehnica clarobscurului nu a fost decat inceputa prin secolul XV si perfectioanta in secolul XVI, odata cu inceputurile Manierismului si Barocului. Un pictor care foloseste in mod sublim aceasta tehnica este Merisi da Caravaggio, un pictor italian de la sfarsitul secolului XV, inceput de secol XVI.

Revenind la Ostade, acesta nu face rabat de la tehnica clarobscurului, ducand si trecand prin toate nuantele luminii. Spatiile sunt inghesuite, usor nearisite, oamenii sunt si ei parca intr-o delasare sau “neraranjati” pentru a fi pictati – parca i-a pictat fara sa stie, deci.. spontan. Actiunile din tablouri sunt fie violente – scoaterea unui dinte, o bataie, ceva “se intampla”- fie statice – personajele pur si simplu stau la masa si beau (plus minus vorbesc intre ele).

Numarul picturilor lui Ostade este peste 200 – unii zic chiar peste 900, dar … nimeni nu detine adevarul absolut, deci… Preturile de vanzare ale acestor tablouri a fost de 40 de lire in 1750, ca apoi sa ajunga la 1000 de lire prin 1850. Ca sa recunosti un tablou Ostade original trebuie sa stii: intr-o perioada folosea un S lung, iar cateodata folosea pensula sa scrie litere mari ca semnatura.

 

 

 

 

 

 

 

intre doua lumi

0

Buna seara! (voce nazala, usor afectata)

Astazi o sa vedem putin pictura (d)intre doua lumi – una noua si alta mai putin noua sau cum i-ar zice “unii”, traditionala, conventionala.

Karl Zerbe a fost un pictor nascut in Germania (de unde a luat putin din viziunea europeana, usor stramta) si care … a trait prin America (sau cum e considerata de criticii atat literari, cat si cei de arta, Lumea Noua).

Bun, acum hai sa vedem ce ne-a lasat nea Karl si apoi sa intram un pic in aceasta lume – legatura.

 

Vedem cum individul isi pierde identitatea – prin culoare, expresie, linie, volum. Femeia la trapez (prima coloana, randul doi, din stanga) este o dovada ca oricat ar fi “la lucru”, grijile trec peste chip – “oare totul e in regula?’ pare a-si spune.

Expresionismul imbracat si incadrat in ambele lumi – cea europeana, respectiv americana- se releva in fiecare pictura a lui Zerbe.

Pentru incepatorii in ale artelor, Expresionismul e un curent initiat in Germania, la inceput de secol XX, ca o reactie impotriva a ceea ce era atunci – realism si implicit naturalism si a altor cateva curente, unele oarecum de Avangarda. Primele picturi apartinand Expresionismului au fost expuse in anul 1901, la Paris (scoala franceza fiind recunoscuta ca fiind “dura”), picturile fiind ale lui Julien–Auguste Hervé.

Perspectiva prin care se expune lumea e una subiectiva, distorsionata pentru a produce reactii/emotii – adica pe scurt: pentru a exprima intelesul emotiei, in defavoarea descrierii spatiului fizic.

Chiar daca Expresionistii apartin secolului al XX-lea, unele radacini si “forma bruta” au aparut de pe vremea lui El Greco (1541-1614).

Chiar si in filosofie s-a observat tendinta Expresionismului, adica in cazul lui Nietzsche – in scrierea (complicata) “Asa grait-a Zarathustra”. Paranteza: Zarathustra a fost tare demult, un fel de profet, apoi a fost mistificat si asimilat in religia Iranului arhaic.

Imbratisarea sau tinerea de mana din primul tablou de sus ne ofera o oarecare linistire, insa culorile si taieturile cu rosu ale corpurilor ne fac de fapt sa fim in garda, pentru ca nu se stie semnificatia acelei atingeri pe brate.

 

 

Intorcandu-ne la Zerbe, ACESTA face o expresie speciala a omului, sufletului si ratiunii sale.

Ingerul de sus este unul intre descrierea realitatii (adica ingerul lui pare mai mult uman decat “ceva sacru”, fiind un copil ingenuncheat in fata unui papagal si totodata aparator al ideilor si sufletului) si abstractia ideii de religios sau copilarie. Apar perspectiva emotionala si perspectiva ideilor, in juxtapunere cu perspectiva spatiala – pare un spatiu ingramadit, stramt, sufocant, nearisit, fara spatiu de manevra. Concluzia? Sufletul este plin cu rani, de care vrea sa scape, precum si de “inghesuiala” si sa fie relaxat, liber, sa respire aerul vietii – diferenta dintre supravietuire si traire.

Poate mai e o semnificatie a acestui spatiu care nu e pentru rugaciune – sa nu spui sau sa nu faci lucruri care iti vor aduce neplaceri (in timp).

Simbolul pestilor este legat de privitor -cine e dincolo de imagine. Insa mai importanta e starea pe care o transmit acestia -un fel de tristete relatata la zidurile din jur, la societate, dat fiind ca sunt doi, presupun ca e vorba de izolarea dintr-un cuplu, in care unul construieste de unul singur si celalalt e prea obosit sau vested pe interior ca sa poata “participa” – se observa si diferenta dintre specii, dat fiind ca masculul e diferit de femela – sau barbatul de femeie. Faptul ca cei doi sunt totusi intr-un acelasi oras, izolati si .. in acelasi timp, cu povestea lor il pozitioneaza pe Zerber la un Expresionism al psihicului.

Tabloul in tablou ne duce cu gandul la nuvela in rama – vezi Ioan Slavici, “Moara cu Noroc”, nuvela de altfel simetrica, cu o naratiune depanata si spusa de batrana, care o plaseaza in “rama” experientelor ei.

Alte simboluri al pestelui sunt fertiliatea, constienta, feminitatea sacra, inteligenta dincolo de proces – adica a rationa dincoace de toate sensurile sau “overthinking”.

Asa cum Dali are cateva simboluri pe care le repeta in picturile sale (Gala-Inger, elefanti, furnici, melci, ceasuri, oua si diverse forme gatite ale acestora…, paine), si Zerber si-a rezervat acest lucru: pesti, tesatura (textila) sau atingerea – femeia atinge trapezul, batranul o tine de mana pe “ea” (care poate fi orice reprezentanta de sex feminin),

O oarecare angoasa, o juxtapunere de stari de diverse grade planeaza peste toate tablourile. O privire din afara ne directioneaza catre imaginile usor abstracte, idealizate si materiale “care preiau functii umane”.

 

 

Interviu in oglinda

0

Salutare!

Astazi o sa postez ceva funny: un interviu in oglinda. Adica raspunsurile aceleiasi persoane, bunului prieten Dan Stoica.

Intrebarile sunt aceleasi, raspunsurile oarecum diferite in 3 ani de zile, dupa cum urmeaza.

Raspunsurile din 2014:

“Chestionarul lui Proust”
1. PRINCIPALA TRASATURA
Curiozitatea.

2. CALITATEA PE CARE DORESC SA O INTALNESC LA UN BARBAT
Curajul. În jurul lui se poate construi un caracter.

3. CALITATEA PE CARE O PREFER LA O FEMEIE
Cinstea față de sine și propriile vise.

4. CE PRETUIESC MAI MULT LA PRIETENII MEI
Dăruirea față de ceilalți oameni.
5. PRINCIPALUL DEFECT
Perfecționismul.

6. INDELETNICIREA PREFERATA IN AFARA SCRISULUI
Să fac dragoste.

7. FERICIREA PE CARE O VISEZ
Fericirea nu mă interesează așa că nu am cum s-o visez.

8. CARE AR FI PENTRU DVS CEA MAI MARE NENOROCIRE
Să nu mă fi născut așa cum sunt.

9. LOCUL UNDE AS VREA SA TRAIESC
Viena.

10. CULOAREA PREFERATA
Cele puse cu gust pe fața unei femei ca să îi sublineze calitățile și să îi umbrească închipuirea defectelor.
11. FLOAREA FAVORITA
Orice floare ale cărei petale se uită la mine și al cărei miros mă îmbrățișează este o floare superbă.

12. PASAREA PREFERATA
Porumbelul. Are atâtea defecte încât faptul că reușește să fie iubit îmi dă seama de cât de multe calități mai trebuie să aibă.

13. PROZATORII PREFERATI
Mulți, prea mulți ca să fie pomeniți fără să fi uitat pe cineva. Acum citesc Thomas Mann. Uriaș scriitor.

14. POETII PREFERATI
Mulți, dar cel care m-a format ca om e Mihai Eminescu.

15. EROINELE PREFERATE DIN LITERATURA
Cândva, când eram tânăr eram îndrăgostit de Otilia lui G. Călinescu. Personajele lui D.R.Popescu sunt uriașe.

16. EROII PREFERATI DIN LITERATURA
Moise din „Exodul” și Rubliov din filmul lui Tarkovski,
17. COMPOZITORII PREFERATI
Gustav Mahler, dar nu e singurul.
18. PICTORII PREFERATI
Prea mulți ca să fie pomeniți. Pe pereți am desene de Liviu Suhar care mă insipiră de câte ori le privesc.
19. EROII PREFERATI DIN VIATA REALA
Nu am eroi, am numai oameni pe care îi iubesc.
20. CE URASC CEL MAI MULT
Minciuna de sine
21. CALITATEA PE CARE AS FI VRUT SA O AM DIN NASTERE
Ureche muzicală
22. CUM AS VREA SA MOR
Conștient că mor.
23. GRESELILE CE-MI INSPIRA CEA MAI MARE INDULGENTA
Când încerci să te depășești și nu reușești.
24. DEVIZA DVS
„Rămâne după tine numai ce dai !” (Malraux – “Condiția umană”)

Sursa: facebook

Sursa: facebook

Raspunsurile din 2017, octombrie 25.

1. Principala trăsătură este aceea că am caracter. Nu prea știu ce să fac cu el, dar îl am și nu pot să scap de el.
2. Aș dori să întâlnesc la toți (bărbați, femei) strădania de a fi corecți cu ei însiși.

Să nu se mintă și să nu își caute scuze.
3. Empatia. Și tandrețea.
4. Frica și lipsa curajului de a înfrunta adevărul.
5. Prietenia este un univers în sine. E ca și cum ai trăi viața ca un singur suflet.
6. Să privesc și să îmi fotografiez ce am înțeles prin această privire.
7. Nu vizez nicio fericire.

Viitorul e o mare pe care voința trebuie să o străbată.
8. Nenorocirea cea mai mare este să fii mulțumit de tine și nemulțumit de cei din jur fără încetare.
9. Locul preferat în lume este între prieteni.
10. Nu am culori preferate (altfel nu aș fi un fotograf bun)
11. Florile vii, nu cele tăiate. :-)
12. Ricci e un porumbel pe care l-am crescut de mic. El a fost și va rămâne pasărea preferată.
13. Marques, dar și Dostoievski, Malraux, Jelinek, Kohlmeier. Fiecare vârstă cu scriitorii ei.
14. Probabil Rilke, dar și Baudelaire. Cu siguranță Esenin, Dante, Shakespeare. E la fel ca și la prozatori. Trăim mai multe vârste (vieți).

Fiecare își trage izvorul din alți munți.
15. Eroinele preferate? Ah, da… când eram puști Otilia cu enigma ei, apoi Natașa Rostova dansând cu Bolkonski la bal, apoi femeile libere, gen Emmanuelle… dar s-ar putea să fi fost influențat de prea multe filme.
16. Eroii preferați? Toți cei care populează marile romane ale literaturii. Ok… Don Quijote. Pentru el am o slăbiciune. Și Gargantua, Mercuțio, Lorenzaccio, prințul Mâșkin, Ladima (cam misogin, dar în adolescență mi se părea un erou).
17. Mahler, Schubert, Brahms, Beethoven.
18. Pictorii preferați? Păi sunt sute… probabil Breughel, dar și Rafael, Braque, Giotto și Rembrandt… ah, Dürer.

Ar putea să existe pictură fără Dürer?
19. Eroii din viața reală? Părinții, prietenii și poate cei care mi-au îmbogățit înțelegerea. Saul-Pavel ar fi unul, dar nu știu dacă să-l trec la legende sau real. (și Moise)
20. Nu urăsc. Să urăști e o prostie.
21. Mai multă răbdare. Și mai puțină timiditate.
22. Planificat e să mor la 120, dar Cel de Sus are mână liberă. Cum o vrea El, vreau și eu. Aș prefera să știu că mor. Dar asta face parte din viață… deci… nu e un răspuns corect.
23. Toți greșim. Cea mai mare indulgență mi-o inspiră naivitatea.
24. Nu rămâne după tine decât ceea ce dai. (Malraux – “Condiția umană”).

Concluzie?

Omul si la “batranete” se maturizeaza. 😀

B.H.

Sau Simionescu Simona, depinde de cum e Venus pe sus. 😒

Suprarealismul in zilele de astazi

0

Salutare!

Daca pana acum v-am vorbit sau scris (in cazul de fata) despre ceea ce am observat eu in Suprarealism, acum vine si randul unei vizionari a ceea ce s-a transformat in 100 de ani si a devenit.

PE langa interzicerea limitelor imaginatiei, mai nou, se pare ca se abordeaza si “altfel”. Chiar daca se pastreaza contradictoriile – sensurile de “jos”/”sus”, imaginar/real, trecut/prezent… parca in noile tablouri se dau si alte sensuri, mai profunde, fine.

Artisti din Spania (Asier Guerrero Rico), Romania (Ana Neamu, Dan Neamu, Octavian Florescu), Italia (Daila Lupo, Daniele Gori, Ettore Aldo del Vigo ), Belgia (Eric Heyninck), Franta, Rusia (Edgar Invoker), Australia (Andrew Bains), Statele Unite ale Americii (Anna Plavinskaya, Magi Calhoun), Marea Britanie (Birgid Marlin), Canada (Daniel Hanequand), Islanda (Egill Ibsen), Iran (Farhad Jafari), China (Shan Zhulan), Japonia (Shoji Tanaka), Indonezia (Sio Shisio) ..etc. duc mai departe tematica si spiritul Suprarealist.

CU mici modificari pe alocuri:

-suprarealismul aplicat apare figurativ -in unele situatii (Italia)

-tema insectelor sau lumea animala este figurata si geometrica – nu mai e liniara, cu precadere sau predominanta laitmotiv- …ci singulara (Canada)

-Oamenii sunt tot fara expresie sau organe – dar apar imbracati in materiale efemere (Romania). Aici, Dan Neamu ramane simplu, expresiv – o parte de realism oniric.

-peisajele sunt geometrice, fluide sau “volatile” –

-paralelismul sau sincronismul dintre real si idee, dintre “ieri” si “azi” – copacii-oameni ai pictorului din Islanda

-senzatia din tabloul suprarealist al lui Sio Shisio e ca viata ramane ingradita, desi grilajul e spart intr-o parte. In plus, norii destinului apasa subconstientul pana cand il metamorfozeaza intr-o pasta sau

-Vu Huyen Thuong  preface dintr-un tot -din acel corp UNITAR- cutii-maini zburande – in zari care nu-si au capat sau vreun “sens”.

-In Brazilia, Suprarealismul contemporan a ajuns la stadiul de zbor, dans si figurine ascunse

-Héctor Pineda (Mexico) ii atribuie miriapodului caractere sexuale – fiind un penis, cu picioruse.

-Hugues Gillet (Franta) amesteca stilurile – Odilon Redon (OCHIUL si simbolul lui peste tot), Magritte (corpuri pe jumatate animal-oameni si curbate plus atmosfera tipica a la Magritte) și altii. E vizibil. De asemenea, corpurile astea sunt dupa sculpturile urmasilor englezi dupa Brancusi

-Leo Plaw (Germania) este ceea ce as zice gourmand “te lingi pe deste”. Are o imagine de inceput de lume si totodata … aceeasi in care s-ar ciocni toate si s-ar termina “nimicul”. Apar fiinte care isi cauta forma, individualitatea. Apare si ochiul divin -in planul de jos.

Fiintele se intrepatrund intr-o continua (a)lunecare sugerata de curbe. Culorile sunt estompate. Aici e o lume in curs de a capata forme. Impresia dominanta e feminitatea – miscarea, liniile, volumele… tine totul la un loc, intr-o uniune sau imbratisare stransa.

-Efendi (Azerbaijan) ne releva in planul de sus un chip angelic – poate chiar diabolic. Mana scheletica sugerează o lume de apoi, de dincolo. O imagine expresiva, dar mai putin reusita decat picturile lui Tuculescu. O armonie tensionata, venita de la antici. La Efendi imaginea e venita din adancurile subconstientului. Culorile mai vii sunt adaugate de pictorita, din teama de simplitate.Nu distoneaza cu ceea ce e in jurul “ideilor”. Figurativul utilizat ca laitmotiv poate fi usor remediat prin “scaparea” liniei. D-asta simte nevoia sa intervina. Ii lipseste tusa geniala care sa dea tabloului impresia unui TOT – el ASA cum e .. nu un TOT. Mai are de invatat de la Dali -geniul Suprarealismului, fara modestie si fara fasoane.

Vi-l las pe Andre Breton sa va zica definitia Suprarealismului:

 

 

 

 

 

roza din alexandria recenzie

0

Salutare!

Da, poate parea ciudat cum stau atata pe internet si citesc si din doua carti deodata si le mai si pricep, mai am timp si de atacuri de panica si timp sa astept cine stie ce semn de viata – asta dupa ce imi consum neuronii toata ziua, e rabdare si pentru asta, pana la o limita, cand e chiar “pauza” si iesit pe usa direct.

Manuel Vázquez Montalbán a scris “Roza din Alexandria” – un caz Carvalho sau in spaniola, La rosa de Alejandría. O mica detaliere de cum am ales cartea si ce stare aveam atunci -cand am ales-o. Dat fiind schimbarile din viata mea din ultimele 2 luni si ceva, normal ..ca iarasi o sa fac o biblioteca si aici – mai am vreo 3 pe 3 arii mari (beletristica, medicina si istorice). In beletristica intra si politistele – la care ..am bataturi in palme de atatea pagini si idei. :)

Ca si Agatha Christie (cu Poirot) sau  Sir Arthur Conan Doyle (cu Sherlock Holmes) si altele (Nora Roberts avea si ea la un moment dat o detectiva batausa…), eh Montalbán il are pe José “Pepe” Carvalho. Simple. :)

In cartea de fata (una dintre cele 22!!) o sa ai parte de o excursie la capatul marii.

Actiunea incepe dupa ce un var de Charo e ucis (sa mai zic si cu salbaticie?), iar detectivul Carvalho initiaza ancheta (logic, nu? ma rog, in Romania incepe actiunea dupa ce se sesizeaza familia… :)), pe durata careia va intalni mai multe personaje curioase pe traseul Lift Spanish.

Trandafirul din Alexandria ramane o cronica realista – chiar daca e fictiune- a unei arii sordide de frici, suferinte, saracie -oameni care traiesc sub limita bunului simt. Vazquez accentueaza ideea existentei educatiei sentimentale – spune barbatilor si femeilor care nu ar putea iubi in mod liber ca societatea si cultura au impiedicat dezvoltarea normala a sentimentelor, a dragostei. Femeia a iubit intotdeauna un om casatorit, din clasa de mijloc, pentru ca ea a gasit (dupa ce a cautat) refugiu in bani – insa nu a indraznit sa caute linistea alaturi de cel care a iubit-o cu adevarat.

Cu toate acestea, anii nu trec in zadar, iar autorul acestui roman ne aminteste ca noi nu suntem aceiasi ca la saisprezece sau saptesprezece ca atunci cand aveam patruzeci de ani.

Viata ne impiedica, ne atrage spre adevarurile noastre cele mai intime, varsta le aduce pe linia de plutire si le pune in mainile ocaziilor.

Femeia iubita din adolescenta nu mai este femeia pe care o iubesti la varsta adulta. S-ar putea sa nu fie.

Iar acest lucru devine penal, pentru ca exista cei care se simt nevinovati de trecutul lor, care nu inteleg ca trecutul si visele din trecut sunt pura iluzie intr-un real/prezent -atunci cand se confrunta cu adevarul sau cu schimbarea. de ce? Pentru ca ochii celor care te-ar fi iubit, acum te folosesc doar pe tine – de la dezamăgire la distrugere – proprie sau straina – sunt momente doar la un pas distanta.

Spre deosebire de ceilalti doi scriitori, care “abunda” de ratiune sau paradoxuri ale logicii si ilogicii (da, asa mi se par mie cartile Agathei cel putin), Vázquez Montalbán a lasat o lectie putin asumata de continuatorii romanului negru spaniol (ca acesta e genul, asa ii zice, la o cautare anume). Mai precis, Montalbán a deschis ferestrele si a lasat casa subgenului sa se aeriseasca putin.

Ce e romanul negru?

E un roman politist, cu crime atroce-cel putin una, cu o viziune mai mult decat pesimista (vorba mea).

Francezii au o colectie intitulata roman noir – Jean Amila, Leo Malet.

Cum au facut americanii mai multe filme, dupa romanele autorilor lor, Postasul suna intotdeauna de doua ori (sunt cel putin trei ecranizari), altele cu Humphrey Bogart – in care in timpul anchetei mor mai multi (iubita, fratele, bunica…).

Romanele sunt bune la capitolul psihologic, nu au multe pagini – maximum 200 pagini-, fara descrieri luxuriante sau obositoare, cu dialoguri interesante.

Stephen King a inclus fantasticul, basmul, tragedia, chiar daca a pornit de la romanul negru, el l-a dus catre o alta zona.

Simon Gaon or life after color

0

Howdy!

Today I’m going to say a few words about Simon Gaon, an expressionist who left a lot of color behind him.

 
What Gaon leaves behind him – because he’s still alive and uneducated – are his color and its intensity. The theme does not move too much on the axis of dreaming – we meet landscapes, carousels, daily life or just one Sunday.

In Gaon’s case, the Expressionism is only in “how to arrange” his colors and volumes in a narrow and possibly of a horizontal linearity.

Influenced by Arthur Bressler – the sobre portraits and dark (more black and grey than white)ones- Gaon have his own style – his paintings are rationalized -he does not feel that “pure” emotion in his art (even if certain “colors” impute this sequence). Gaon’s subjects are from areas on the outskirts of the social ladder – detainees, unemployed, prostitutes, fleeing from home or abroad.

chinatown, net

chinatown, net

net

net

 

In the above paintings we see the life of “china-town” – a colorful city, but lacking known “faces”. They are lost in tones, nuances, but the “intensity”.. isn’t.

They are lost in a “uniform”, “linear” state – as a kind of constant sound on the tape to record that you hear it on repeat.

Gaon is a painter who plays with the states, but does not lead them to extremes.

The contemporaneity of his characters is lost between nuances.

I will let the paintings speak for you more.

 

 

Go to Top