Blue Henrietta

Abstractionistii folosesc forme si culori pentru a DISTORSIONA realitatea. Expresionistii folosesc emotia pentru a IMPRESIONA pe cei care privesc realitatea. Iubitorii artei populare folosesc texturi si modele pentru a DECORA realitatea. Contemporanii preiau o tema cunoscuta si MODERNIZEAZA viziunea cu ceva inedit. Artistii naivi folosesc inocenta copilariei pentru a LUMINA realitatea. TU CE FACI SA LE CUPRINZI PE TOATE?

Archive for the 'cultural international' Category

roza din alexandria recenzie

Salutare!

Da, poate parea ciudat cum stau atata pe internet si citesc si din doua carti deodata si le mai si pricep, mai am timp si de atacuri de panica si timp sa astept cine stie ce semn de viata – asta dupa ce imi consum neuronii toata ziua, e rabdare si pentru asta, pana la o limita, cand e chiar “pauza” si iesit pe usa direct.

Manuel Vázquez Montalbán a scris “Roza din Alexandria” – un caz Carvalho sau in spaniola, La rosa de Alejandría. O mica detaliere de cum am ales cartea si ce stare aveam atunci -cand am ales-o. Dat fiind schimbarile din viata mea din ultimele 2 luni si ceva, normal ..ca iarasi o sa fac o biblioteca si aici – mai am vreo 3 pe 3 arii mari (beletristica, medicina si istorice). In beletristica intra si politistele – la care ..am bataturi in palme de atatea pagini si idei. :)

Ca si Agatha Christie (cu Poirot) sau  Sir Arthur Conan Doyle (cu Sherlock Holmes) si altele (Nora Roberts avea si ea la un moment dat o detectiva batausa…), eh Montalbán il are pe José “Pepe” Carvalho. Simple. :)

In cartea de fata (una dintre cele 22!!) o sa ai parte de o excursie la capatul marii.

Actiunea incepe dupa ce un var de Charo e ucis (sa mai zic si cu salbaticie?), iar detectivul Carvalho initiaza ancheta (logic, nu? ma rog, in Romania incepe actiunea dupa ce se sesizeaza familia… :)), pe durata careia va intalni mai multe personaje curioase pe traseul Lift Spanish.

Trandafirul din Alexandria ramane o cronica realista – chiar daca e fictiune- a unei arii sordide de frici, suferinte, saracie -oameni care traiesc sub limita bunului simt. Vazquez accentueaza ideea existentei educatiei sentimentale – spune barbatilor si femeilor care nu ar putea iubi in mod liber ca societatea si cultura au impiedicat dezvoltarea normala a sentimentelor, a dragostei. Femeia a iubit intotdeauna un om casatorit, din clasa de mijloc, pentru ca ea a gasit (dupa ce a cautat) refugiu in bani – insa nu a indraznit sa caute linistea alaturi de cel care a iubit-o cu adevarat.

Cu toate acestea, anii nu trec in zadar, iar autorul acestui roman ne aminteste ca noi nu suntem aceiasi ca la saisprezece sau saptesprezece ca atunci cand aveam patruzeci de ani.

Viata ne impiedica, ne atrage spre adevarurile noastre cele mai intime, varsta le aduce pe linia de plutire si le pune in mainile ocaziilor.

Femeia iubita din adolescenta nu mai este femeia pe care o iubesti la varsta adulta. S-ar putea sa nu fie.

Iar acest lucru devine penal, pentru ca exista cei care se simt nevinovati de trecutul lor, care nu inteleg ca trecutul si visele din trecut sunt pura iluzie intr-un real/prezent -atunci cand se confrunta cu adevarul sau cu schimbarea. de ce? Pentru ca ochii celor care te-ar fi iubit, acum te folosesc doar pe tine – de la dezamăgire la distrugere – proprie sau straina – sunt momente doar la un pas distanta.

Spre deosebire de ceilalti doi scriitori, care “abunda” de ratiune sau paradoxuri ale logicii si ilogicii (da, asa mi se par mie cartile Agathei cel putin), Vázquez Montalbán a lasat o lectie putin asumata de continuatorii romanului negru spaniol (ca acesta e genul, asa ii zice, la o cautare anume). Mai precis, Montalbán a deschis ferestrele si a lasat casa subgenului sa se aeriseasca putin.

Ce e romanul negru?

E un roman politist, cu crime atroce-cel putin una, cu o viziune mai mult decat pesimista (vorba mea).

Francezii au o colectie intitulata roman noir – Jean Amila, Leo Malet.

Cum au facut americanii mai multe filme, dupa romanele autorilor lor, Postasul suna intotdeauna de doua ori (sunt cel putin trei ecranizari), altele cu Humphrey Bogart – in care in timpul anchetei mor mai multi (iubita, fratele, bunica…).

Romanele sunt bune la capitolul psihologic, nu au multe pagini – maximum 200 pagini-, fara descrieri luxuriante sau obositoare, cu dialoguri interesante.

Stephen King a inclus fantasticul, basmul, tragedia, chiar daca a pornit de la romanul negru, el l-a dus catre o alta zona.

posted by blue henrietta in cultural international,Romanul Saptamanii / Scriitorul Saptamanii and have No Comments

Simon Gaon or life after color

Howdy!

Today I’m going to say a few words about Simon Gaon, an expressionist who left a lot of color behind him.

 
What Gaon leaves behind him – because he’s still alive and uneducated – are his color and its intensity. The theme does not move too much on the axis of dreaming – we meet landscapes, carousels, daily life or just one Sunday.

In Gaon’s case, the Expressionism is only in “how to arrange” his colors and volumes in a narrow and possibly of a horizontal linearity.

Influenced by Arthur Bressler – the sobre portraits and dark (more black and grey than white)ones- Gaon have his own style – his paintings are rationalized -he does not feel that “pure” emotion in his art (even if certain “colors” impute this sequence). Gaon’s subjects are from areas on the outskirts of the social ladder – detainees, unemployed, prostitutes, fleeing from home or abroad.

chinatown, net

chinatown, net

net

net

 

In the above paintings we see the life of “china-town” – a colorful city, but lacking known “faces”. They are lost in tones, nuances, but the “intensity”.. isn’t.

They are lost in a “uniform”, “linear” state – as a kind of constant sound on the tape to record that you hear it on repeat.

Gaon is a painter who plays with the states, but does not lead them to extremes.

The contemporaneity of his characters is lost between nuances.

I will let the paintings speak for you more.

 

 

posted by blue henrietta in cultural international,visual arts and dance and have No Comments

take me to the moon and back

source: Facebook Moontain

source: Facebook Moontain

source: Facebook Moontain

source: Facebook Moontain

Today I will post a interview with a painter from France, Fred for friends and Moontain for the public. Soon I will make a little talk/writing about his art but for the moment let’s meet the human.

Article BY Simionescu Simona  

SS: What is a painting  for you?

 A painting it’s a link, between two worlds, the one we see and the one we feel. It makes the one we felt, able to be seen.

It’s one of the ways to express something we have deep inside of us, or that we can feel and catch from above (us).

Something that was the primarytool for our species to communicate not only rational things (such as informations to hunt) but also the ethereal dimension and imagination. Then (to my eyes) it has also been kidnapped by a certain elite, with academic techniques … but thanks to some artists, painting has been freed again and literally anyone is allowed to enjoy it. 

Now, a painting (I painted), for me, is like a part of my self, like a family member, a piece of colored flesh. A witness and an actor of my own evolution. It’s precious and has no price. 

It’s more than just a mirror, it also shows at the same time the past, present and future, always renewed, because it reflects how you feel inside.

Any time we look at a painting, we can see something different, or differently, it says a lot about our state of mind, it informs us and also offers us a wild ride into our imaginary lands, where anything is possible. From these rides come ideas and inventions and so, we evolve, as a species too, this is why Art, is as important as food and water.

SS: What is your favorite color?

To this question, I only have one answer: my favorite color is “Rainbow”.

Beauty can be found in anything, forms or colors, they all have something to offer. I could have answered, my favorite color is the  “Light” since the rainbow’s colors are light’s prism of colors.

It means there are no colors to reject or prefer, they are all the components of this element at the origin of everything (light), i don’t feel like i have to chose or prefer one. I love them all, even the ones we can not see with our eyes.

source: facebook MOONTAIN

source: facebook MOONTAIN

SS: Which artist or painter has influenced you ?

Hard question to answer to. Because, obviously we are all under influences, just like the shape of a tree will depend on the trees around it. I would say that the influences don’t make the experience, it means, even if  (for example), my very first crush in painting was for Basquiat, it doesn’t mean i wanted to do the same kind of work. In fact, it was his freedom that really pleased me as well as the use of colors. 

Since it’s been quite some time I’m painting, through the years people would say to me ” You work makes me think of X or Y ” … and pretty much each time, I just did not know the artist they were talking about because I don’t have a real art culture. I come from the music scene and work on my side, I’m a true loner.

So i did learn a lot thanks to what people told me, I guess this is the best way to evolve: You do your thing, through the unknown, and in the end, roads meet in a way or another. This is both humbling and interesting.

When I was a child, my main influences were from the music scene, The Beatles, The Doors, then Nirvana, Sonic Youth, The Dead Kennedys … These are my roots. Their ethic and total dedication to what they were doing is my main influence.

SS:Is there a work of art you would like to have in your home next to your own work ?

I don’t think that i feel a need to own something like that. I am very happy that plenty of incredible artworks exists, and enrich museums all other the world so many people can admire them and get inspired.

I never thought of it to be honest. Maybe if i had to choose i would like to have a Chagall because i like how he serves his idea of the divine world, or the painting of Basquiat i have tattooed on my arm ( “Freddie” ). But what i really think is, we just have to create our own artworks if we want some in our home, it doesn’t have to be pretty, big or else, just our self.

I believe it’s important we all look to express this artistic and sensitive side. There will never be too many seeds of this kind to make the world a better place. 

And now, the real thing is that the greatest work of art is the Nature, there is no question about it, period. Let’s just remove the wall where we hang a painting, and just admire the work of Nature. It’s free and makes you feel free.

SS: What is the best way to exhibit a painting ?

I ignore it. There are several ways, to exhibit it the best way. It depends on so many factors, there is not one formula. The same goes for human beings, you can give to two children the same parents, education, amount of love and they will still be different and special in their own way. 

The main thing would be, to maximize the potential interaction between the painting and the viewer so he or she, becomes an actor rather than a spectator. It is a balance, i believe their should be some informations to guide the ones who want to be guided but not too much so the others can travel with their imagination the way they want. This … and a good light, because without light there is nothing, it allows the eyes to dive and the mind to fly. 

The place (museum, warehouse, outside etc) doesn’t matter.

source: Facebook Moontain

source: Facebook Moontain


SS: What are the limits of painting ?

I would say, the limits of a painting are the people’s imagination looking at it. And the limits of painting, the medium, is the imagination of the one doing it. So there are no real limits. I mean, they are relative, no more no less, they can be removed when we decide we wanna see something new, something more, something that echoes the one we are and the one we wanna become.

SS: How do you start a work – do you have any rituals ?

Absolutely … not. I don’t look to do special things to put me in a situation where i would create, i just pay attention to those moments where the creative waves are calling me and i just answer to them right away with what is around me at the moment. I don’t simulate a context to create, the creation generates its own context so i just have to dedicate my self to its realization.

I don’t want to prepare anything or project anything. To create is an adventure, a discovery. If you already know what you will do, there’s a chance that nothing new will be discovered, which is really not interesting (to me). I just grab a canvas, a stone or else, and start to interact with it. It is about the genuine intuition that something is asking to be and the faith that it will teach you something, through its making or later, because of its meaning or interpretation. Once again, it is a Circle, both benefit from this process, the artwork and our self.

SS: Is there a future for painting or are you one of the last survivors ?

First, I don’t consider my self as a painter.

I am just someone trying to express things and this is a medium where it can happen.

There will always be paintings. It was the origin of the artistic expression, it’s here to stay.

When or if, computers, and so called modern technologies will disappear, you will always be able to go out in the Nature, grab some clay, coal etc and create your pigments and colors. And this is what is most important to me, i don’t reject the new ways of expression (as in music) based of machines and electronic, but to me, the best art is the one you can do when you have nothing, then it means you can do with anything.

SS: If you were about to be reborn, what would you like to be – still a painter ?

I believe that if this life ends, it means the lessons and experiences we were supposed to go through came to an end too. Which means, another life would be about learning new things and experience another path. So i don’t think i would be a painter.

Now, if I had the choice, I am not sure i would come back as a human being. It must be special to be a tree linking the Earth’s depth with the sky, or a droplet of rain just having this gigantic free-fall …

To reborn as a full part of the Circle of Life, without the need to intellectualize it (like human beings always do), should be something very interesting, to just Be, would fulfill all my desires.

source: Facebook Moontain

source: Facebook Moontain


S: Do you think that today, painting is under appreciated ?

I don’t think so, it’s hard to really have an opinion about it, since i am really on my own so i can only speak for myself. The more i grow and evolve in my life and the more i have respect for painters. 

Now, with the recent technologies, it seems like many people can create images without even painting anything and it will look like a painting. What i mean is … maybe the notion of hard work and total dedication is being under appreciated. 

Since we live in an era of urgency, of “everything now”, it’s hard to imagine the majority of people realize (or are even interested) the amount of work, blood, sweat and tears it asks to create. If people just look at the surface of an image, then things will not be pretty in the future. But there is no such things as ” it was better in my time ” .. everything evolves, there trends, and things that will always remain.

Also, I notice the positive side of today’s world too. It is easier to learn and to discover what others do, and how to do things. That being said, the most important remains to discover what you have in your self and your own way to express it, so you can add something, your seed to this world, otherwise it would be a world of clones.

SS: What are your favorite themes ?

I don’t think I have themes. I mean, I don’t tell me “let’s work on this or that”.

But if I look at my artworks, I can say there are often some animals or natural figures in them, even if it’s abstract. Also, consciously or not, it’s quite often echoing some civilizations, ancient myths.

At least, this is what I make me see and interpret. I can see characters having some “out of time” battles and interactions. If I had to talk about a main theme then if would be, once again, “The Circle” … what was, is and forever will be, under an infinity of forms, visible or not. This is what I love to think of, to feel, and to entertain. What brings some knowledge and hopefully material to get wiser.

Moontain can be found here and here.

Some of his written down words and ideas, here.

posted by blue henrietta in cultural international,Pastila de Arta/Cultura,visual arts and dance and have No Comments

despre cinci pictori diferiti uniti prin arta

Salutare!

Astazi o sa va scriu si descriu cinci tipuri de artisti – cu stiluri diferite, cu tematici diferite, dar care au fost artisti frumosi la vremea lor si chiar si acum …

  • Mai intai, Szalay Lajos, vernisajul purtand numele de „Reforma Protestanta 500 – Biblia lui Szalay Lajos” – asta dupa tematica preferata -credinta/Biblia. 

Despre artistul Szalay Lajos (1909–1995), ale carui opere in tus si graficae sunt inspirate din Vechiul si Noul Testament, Pablo Picasso ar fi spus: „Daca posteritatea isi va aminti de numele a doi graficieni din secolul al XX-lea, cel de al doilea va fi al meu, daca doar de unul, acela va fi Szalay Lajos”.

Si nu e departe de adevar. Nenumaratele graficae sunt minunate – de la credinta, lupta interioara, trairea si fatetele fiintei, tipologii de lupta (intre om si ingeri, intre suflet si constiinta) sunt bine conturate astfel incat sa iti ramana in minte.

Un tablou mi-a atras atentia si privirile si anume „Pomul oprit” sau „Adam si Eva”:

de pe net

de pe net

Dupa cum vedeti, e o acuarela, vioaie, laica si in acelasi timp serioasa. Stim cum a fost cu Pacatul -Eva ademenita de sarpe sa manance din Pomul Oprit un mar… Adam se ia dupa ea (discernamant zero) – insa Lajos se joaca foarte bine cu tema si … intr-o maniera usor primitiva sau naiva, aceasta este bine reprezentata. Iti atrage corpul sa te uiti mai mult.

Da, mai e si „Lupta lui Iacob cu ingerul”(nu pot sa o postez ca are dimensiuni mari pentru blog…), insa cea pe care o vedeti… eu zic ca merita.

A, graficele sunt cu tus si chiar daca la un moment dat se intrepatrund multe figuri intr-una, iti dai seama de restul corpului -de actiune sau ce se intampla.

Acest vernisaj mai poate fi vazut pana la data de 3 Septembrie 2017.

  • Al doilea artist, DÓCZY BERDE AMÁL are o SELECTIE DIN OPERA. M-am miscat mai repede printre tablourile ei (pentru ca e o ea, o pictorita). De ce?

Arta ei a fost marcata de pictura en plein air baimareana, plus de traditia scenelor de gen specifice artei müncheneze. Se regasesc peisaje montane, portretele intime si majoritatea realizate in cercul familial, dar si compozitii etnografice – aici vezi putin fovismul si stilul documentarist in fata temei alese.

In 1922, cronicarul expozitiei de la acea vreme o numeste pe DÓCZY BERDE AMÁL ca facand „pictura cromaticii inflacarate”.

  • Calatorie in arta lui  Gy. Szabó Béla” a fost al treilea vernisaj.

Béla m-a atras prin spatialitatea dintre „obiecte” sau „subiecte” – nu erau inghesuite neaparat, erau lasate sa aiba povestea lor.

Majoritatea lucrarilor vazute sunt gravuri in lemn, unele diverse obiecte sau unelte de lucru ale artistului (penita, pensula subtire, un fel de trafalete negru, de cauciuc…), dar si multe xilogravuri. Expozitia pune accent pe hoinareala dintre real si ireal, spaime si temeri, peisaje si autoportrete (cred ca facea selfie la alt nivel) –autoportretele sunt executate in diverse tehnici (De la ulei pe panza, pana la tus si carbune).

Acest vernisaj mai poate fi vazut pana la data de 3 Septembrie 2017.

 

  • Al patrulea artist, Antal Imre mi-a atras mintea prin culori. Nuantele de albastru inchis, verde inchis si deschis, multidinea de rosu. Sincer, mi-ar fi placut sa pot sa am o casa imensa pentru a-l pune pe cate un perete … Eu sunt genul acela de om care, in functie de starea de spirit IMI PLAC CULORILE sau CREIONUL.

Astazi imi doream culoare, deci… Imre mi-a dat cata culoare am avut nevoie – vorba bine.

Tema colectivului, fara identitate (cosasul care usor mirat se uita la greblar) sau a divinului luminos sau a luminii dincolo de usoara intunecare… Femeile, pastroii ceangai…

Imre are mai multe perioade:

in tablourile dintre anii ’70 si ’80 apare viziunea realista -scene constructive/lirice;

incepand cu anii 1990, viziunea se va transforma, si anume apar compozitiile suprarealiste, figurile/personajele sale devin treptat plutitoare, transcendente, ca si cum s-ar desprinde de pe sol, devenind intr-un final semne si simboluri – anumite legaturi mistice intre cer si pamant.

Doua dintre lucrarile sale m-au atras in mod special: Linogravurile Nunta si Legatura, in care mi-am regasit stilul (De acum 3-4 ani, in creion/pix).

In afara de linogravuri, Imre te mai surprinde cu desene in tus si in penita, picturi in ulei, dar si pastel in ulei.

Vernisajul expozitiei „Antal Imre, pictorul ceangau – in oglinda colectiei Németh–Kriza” este unul pe care il recomand cu mare caldura – de vazut pana pe 27 august 2017! 

 

  • Si despre ultimul vernisaj intitulat simplist „Parcursul artistic al lui Paulovics László pot sa va zic cate ceva. Astfel, grafica, pictura in ulei si in acuarela de-a lungul vremurilor se tot modifica – tema, abordarea, stilul.

Intalnim tema credintei sau religia, tema iubirii, femeii, sufletul sau mintea, cuplului..

Culorile tind catre o nota sobra uneori, ca apoi sa explodeze de lumina si sa arda retina.

Tablourile abstracte mi-au placut in mod special – defect de formatie. :)) Culorile erau brute, nu formale -asa le simt pe cele de le amesteci sa iasa altceva. Tot aici le-am inclus si pe acelea geometrice – in care corpurile umane sunt patrate impartite pe mai multe sectoare – eventual ca si cum organul respectiv ar fi un triunghi sau cerc sau romb.

Uneori ai impresia ca intr-un tablou sunt rame-in-rame, povesti-in-povesti – bineinteles, de culoare, linii, volume, forme.

Evolutia si metamorfozele nuantelor si starilor lui László pot fi vazute pana pe 27 august 2017!

 

LOCUL tuturor vernisajelor din acest articol: Muzeul de Arta Cluj-Napoca.

 

posted by blue henrietta in cultural international,me,Pastila de Arta/Cultura and have No Comments

Georges Seurat sau si punctele au viata

Buna seara! (ma gandesc la replica asta cum as zice-o in prima zi de an universitar cu un ranjet calm si cu idei crete).

Astazi o sa ajungem impreuna la concluzia ca punctele au viata si poveste. Si cine a fost cu ideea in arta?

Georges Seurat – ma rog si cu Paul Signac- a facut un altfel de curs al liniei in culoare.

Seurat s-a nascut la Paris in iarna lui 1859 si a facut Scoala de Arte Frumoase (logic ca din Paris, ca nu in Ciorogarla), unde l-a avut printre profesori pe  Henri Lehmann. Chiar de prin facultate s-a indepartat de “clasicul” vremii si a inceput sa isi faca mana pe lovituri mici (daca e sa ma intrebati pe mine, chiar foarte mici) de pensula si culoare, astfel ca privite de departe par a forma peisaje si un tot unitar frumos imbinat.

Aceasta e tehnica pointilismului – de la frantuzescul “point” = punct – sau cum ii mai spun altii livrescul divizionism.

pai daca va explic ceva macar sa pricepem cu to(n)tii, nu?

mai departe.

Hai sa vedem cateva tablouri -sa nu ziceti ca va vorbesc asa din ce am chef si ca “imi dau cu parerea”. din pacate, unii dintre voi care nu faceti nimic, dar va pricepeti sa dati din gura si sa tipati (si sa ziceti nimic de fapt!) nu aveti tangenta cu … nu stiu … mine?-:

 

Sa ne intelegem putin: Pointilismul m-a fermecat prin prisma asta -rabdarea oamenilor. Nu neaparat ca peisaje, pentru ca NU suport peisajele per se – imi place sa le vad eu, sa le simt aroma, mirosul ierbii taiate, sa ma bazaie mustele sau albinele, sa imi sara greierii si lacustele peste pantaloni, sa imi gadile narile mirosul de fum de iarba uscata… asta da, sa … deci.. !

Nu stiu de ce, dar Seurat imi place mai mult fata de Signac. Sau poate stiu de ce? are o ceva aparte – blandete? sa fie de la culori? de la imbinarea volumelor? totul pare asa diafan si totusi… firesc si uman? Sa fie ca a trait si mai putin ca Modi? hmm… ciudat. insa DA, il aleg de nspe ori pe Seurat in fata lui Signac. sorry. desi facut-au acelasi lucru.

In plus, Seurat a fost interesat si de stiinta din spatele artei – a lecturat “chestii” privind perceptia, teoria culorii si puterea psihologica a liniei si formei. Printre cartile care au afectat dezvoltarea sa ca artist au fost “Principiile armoniei și contrastului culorilor”, scrise de chimistul Michel-Eugène Chevreul si eseul “Despre semnele inconfundabile de arta”, de catre pictorul (si scriitorul), Humbert de Superville.

In 1883, Seurat expune pentru prima oara la Salonul din Paris – unde criticii de arta in principiu refuzau daca nu erai academician (v-am mai zis de el, la avangarda), de-al casei si “normal”.

Ca raspuns, Seurat si compania (sa zicem asa) isi deschid propriul Salon al Progresistilor/Independentilor (nha, ia-ti-o p-asta) si asa, a luat parte acest curent, care mai poate fi denumit de oamenii de rand “amestecarea culorilor”. aah, sa nu uit: exista o mare diferenta intre el si Pollock (o sa ziceti ca si ala e nebun, ca ..nha, nu face “ceva”)… Pollock arunca o culoare pura pe panza, pe cand Seurat face acele lovituri mici sau puncte de culoare pura pe panza, cand se plaseaza alaturat culorile,  acestea par sa se amestece atunci cand sunt vazute de la o distanta – producand efecte de culoare stralucitoare.

Da, Seurat a continuat lucrarea Impresionistilor (nu numai prin experimentele sale cu tehnica divizionismului), ci si prin interesul sau fata de subiectele obisnuite – Seurat and compania se inspirau adesea de pe strazile orasului, din cabarete si cluburi de noapte si din parcurile sau peisajele din orasele din periferia Parisului. De asemenea, Seurat a “produs” o serie de peisaje marine de pe coasta Normandiei, precum si o serie de desene colorate alb-negru in creionul Conté (adica un amestec de ceara si grafit sau carbune).

In ceea ce am ales eu sa vedeti despre cine si ce scriu aici avem doua tablouri in care Seurat a incercat sa ofere figurilor moderne un simt al semnificatiei si al permanentei prin simplificarea formelor si limitarea detaliilor lor. Mai precis, combinatiile sale experimentale de perii si culori pastrează scenele vii si captivante.

DA! dragii mei, imi place ARTA VIE. nu natura moarta. nu .. prostiile. ASTA E.

Seurat a murit in 1891 – adica a trait 32 de ani! SI a ramas in Istoria Artei…- . Din cate imi amintesc eu (de acum… pf, is cam 10 ani deja) parca era vorba ori de pneumonie ori de meningita. Da, pe vremea aceea se murea de bolile astea PENTRU CA NU ERA tratament, acum ca sunt vaccinuri… nu ne vaccinam copiii, pentru ca nha.. doar facem browsing 200 de ore intens si gata, suntem (altii, eu nu) ca nu e ok… In fine, asta intra TOT LA EDUCATIE, doar ca de celalalt tip!

Eu mi-am facut astazi pastila de cultura cu voi!

Sper sa apreciati macar un 5% pe sincer in voi si … sa ne auzim cu bine!

daca nu murim. unii dintre noi.

 

 

Simona Simionescu

 



 

 

 

posted by blue henrietta in cultural international,Pastila de Arta/Cultura and have No Comments

despre sigurante si nesigurante

 

Salutare!

Astăzi o să vă scriu câte puțin despre o carte și anume ENIGMATICA SOSIRE, de către V. S. Naipaul.

Scriitorul din Trinidad care a scris despre toate stările, expresiile sufletului a tânărului care, la 20 de ani, pleacă spre Regatul Unit pentru a-și împlini visul: de a deveni scriitor.

Scrierea lui Naipaul este una sinceră, presărată cu tensiune internă, cu siguranță și nesiguranța zilei de mâine, cu umilință. Printre întâmplări se află și moartea unui grădinar – unde  stătea în chirie-, moment în care descoperim candoarea și compasiunea lui Naipaul sau versiunea aproximativă a lui.

Titlul cărții lui Naipaul coincide cu Apollinaire, care a ajuns enigmatic pentru pictura lui Giorgio de Chirico – am o slăbiciune și anume tot ceea ce fac sau situații să se raporteze la picturi. Deci și cartea aceasta, într-o mare parte și-a găsit locul în Istoria Artei. Despre tabloul cu pricina? Un detaliu iluminează totul, iar dintr-un alt plan, făcându-și drumul ghemuit de pe o scenă care e atât în umbră, cât și în soare, două figuri netede cu chipurile ascunse spre noi și spatele lor către un zid, își fac apariția (ideea de enigmatică sosire), iar de deasupra zidului se înalță o pânză însorită (un fel de speranță sau că voiajul va fi încununat cu belșug sau de încălzire a ființei).

Romanul lui Naipaul se ocupă de această sosire și, mai mult, de ce ar putea fi atunci plecarea, căci el a fost mult timp bântuit de senzația că, în urma revenirii, din această vizită în orașul antic, călătorul ar trebui să găsească de fapt că mijlocul de transport (de navigație) a dispărut. Și deci, că viața abia atunci va fi fost trăită.

Mai exact, viața este pregătitoare pentru ceea ce va fi prea târziu, iar pregătirea înseamnă totul.

În această carte (și chiar și tablou), acest lucru nu este privit cu indignare, ci cu demnitate, iar cartea amplă în care se desfășoară un mozaic emoțional, psihic și fizic al lui Naipaul este delicat și curajos.
Nu a existat nicio enigmă în sosirea lui Naipaul pe aceste maluri cu aproape patruzeci de ani în urmă, pentru că, cu toate greșelile sale, Anglia a oferit cea mai bună ocazie pentru un indian foarte inteligent și foarte sensibil de 20 de ani din Trinidad cu ambiții de a fi scriitor și metropolit.  Nicio enigmă, dar ceva miracol a fost pentru Naipaul, care, venind să vadă – cu profunzimea și pasiunea privirii sale serioase – natura reală a darurilor sale, a sinelui său și a materialului său adevărat a reușit de fapt să-și transmită neînțelegerile în artă (scris).

Enigma de la sosire reprezintă în continuare pretenția lui Naipaul de a fi, în calitate de romancier și critic al societăților, cel mai important „produs de import” de la Joseph Conrad și Henry James încoace.

Cartea lui Naipaul creează o altă lume, una din cotidianitatea din Wiltshire, cu vecinii și tristețea lor obișnuită, mândri și cu mici povești și întâmplări care îî „dărâmă” ca indivizi. Cursul imperiului este un alt lucru între cele două viziuni. La Naipaul este acolo, povestit de la celelalte capete ale pământului (ambii Indii), precum și acolo în cabana lui pe moșie. Și, în viziunea lui Naipaul, moșia în sine este creatura imperiului, un imperiu care acum se înclină cu grijă la necesități încă mari. Legătura cu imperiul cu este una ca o ață subțire de paianjen – rezistentă și mai puțin sentimentală față de cea a lui Conrad. Lumea liniștită din Wiltshire nu este idilică, neafectată sau neinfectată. De ce? Pentru că intervalele militare ale coborâșurilor se reverberează la războiul trecut, prezent și viitor, iar umilirea internă se transformă într-o ucidere. Da, există un dictator și numele lui este solvabilitatea –da, importanța existenței siguranței și nesiguranței dictate de bani. Naipaul este adeptul retragerii, intimității, politeții îndepărtate de proprietarul său nevăzut (de două ori pre-întrevăzut în toți anii).

În „Enigmatica sosire”, Naipaul se preocupă foarte mult de securitatea personajului său – atât exterioară cât și interioară. Cu toate acestea, incertitudinea promptă a lui -deși atunci era un tânăr pesimist plin de speranță (paradoxal? Nu!)- se răzbună și e amplificată de nemuritoarea-i umilință… Nesiguranța alertă a tânărului scriitor în curtea lui Earl acoperă toate aspectele, cu excepția a ceea ce se va dovedi a fi materialul său real (se stabilește a fi un scriitor cunoscut, știind din punct de vedere social). Insecuritatea lui Naipaul este fie rasistă, fie sexuală fie financiară (deși distincte, la el sunt unitare, într-o bulă de săpun și-l definesc într-o mare măsură).

posted by blue henrietta in cultural international,Romanul Saptamanii / Scriitorul Saptamanii and have No Comments

body and soul

Søren Aabye Kierkegaard was a XIX-th philosopher considered by many readers one of the hardest being to understand. Only the twentieth (XX-th) century began to understand what he meant to say.

He talked lots about faith, love, being loved, the difference between some human needs.

Why about faith?

Because his father whom were a priest cursed God.

Next?

He left his fiancé.

And then he wrote a book about SEDUCTION, called The Seducer’s Diary. 

some ideas that I’ve got after a reading -in 12 degree:

Faith is a choice, not a direct reception – Every man chooses to believe in something or someone, no matter who is God, a flower, Allah or who knows what deity. In addition, each one has the free will to decide – or not – if it is worthwhile to have hope elsewhere than in himself (to believe in something other than one’s own power or will).

Kierkegaard described love whom it’s the urge to love and be loved, a fundamental need of human kind. this need is characteristic of every person and that lies at the heart of what is often, somewhat misleadingly – natural love, understood as the passionate desire and inclination we are immediately driven by when we love.

In Works of Love Kierkegaard asks himself or ourselves: “Where does love come from, where does it have its origin and its source, where is the place it has its abode from which it flows?”

where he answers: “This place is hidden or is secret. There is a place in a person’s innermost being; from this place flows the life of love…but its hidden life is in itself motion and has eternity within itself.

Kierkegaard wrote that love it’s inexplicable and enigmatic and that love can’t be explained and rationally justified – and that doesn’t mean it cannot be felt.

the erotic dimension and to the fact that there is an intimate connection between love and the body- his own ideas.

Love it is a connection that is not, in the first instance, sexual, but which simply allows the urge to love to be noticeable in and through the body of a person.

Lyricism and imagination have to be and are in the same time the meanings in life.

posted by blue henrietta in cultural international and have No Comments

Allegorical Surrealism

Astazi o sa va scriu despre Suprarealismul Alegoric.

Comparativ cu cel Metaforic, acesta exprima prin lucruri concrete (camasi, papusi, magicieni, apa…) sensurile abstracte – drama sociala si individuala, insingurarea, instrainarea, uitarea, iubirea, imbratisarea, tandretea..

Sau altfel spus, daca in Suprarealismul Metaforic prin obiecte se dadea un sens sau imaginea era dincolo de ea- gaina era femeia, piatra era sufletul… – in Suprarealismul Alegoric prin obiect se exprima ceva abstract. deci metaforic = sens concret si alegoric =sens abstract. ne-am inteles, sper.

 

Daca luam fiecare dintre cele trei tablouri vedem urmatoarele:

-magicianul care tine in “ate” intinse un balerin sau un artist, iar dupa scena e un peisaj calm. Fata de actiunea din “corzi”, agitatia “artistului” sau omului de rand, in spate este calm.

-camasile imbratisate si furoul singur, lasat stingher te duce cu gandul la un cuplu de gay – chiar daca timpurile de atunci (secolele XIX-XX) nu erau CHIAR calme, intre razboaie. totusi, culorile camasilor arata ca e un act pasnic, de sine statator. sau …chiar daca e aceeasi persoana, numai camasile si-ar arata tandretea. furoul ramas singur nu se poate mangaia nici cu manusile lasate si ele la “voia intamplarii”. Pare ca de undeva de sus e privita actiunea, iar privitorului ii e lasat doar frontalul. atat e dreptul lui, ales de artist.

-tabloul cu fata (probabil o nereida sau o naiada, cine stie?) care se acopera cu marea… sensul apei mereu a fost de liniste sau legatura intre doua lumi – cea umana si cea de dincolo. Neptun, zeul marii pare oarecum desenat in profil in stanci. Nudul feminin este dulce, linia aduce a realism sau magic realism, insa el pare aproape sculptat. actiunea de ridicare sau acoperire cu marea e si ea una facuta dupa o “oarecare” asteptare sau “drept” -castigat din pensula artistului.

 

-nudul feminin inconjurat de alte mii de capete pe deasupra … ca niste masti? well, in el ma regasesc. complet. deci in singurate, cand esti tu cu tine si iti vin sutele de ganduri, stari, masti pe care nu le vrei sa le vezi sau altii sa le descopere… cine ar putea sa simta…

-prin fereastra de lemn patrunde oceanul cusut la masina. hmm, aici sufletul, puritatea, si linistea sunt capsate de “societatea” care gaureste si lasa “urme” adanci pe suflet. poate o modelare dupa ea? artistul a luat deja decizia asta: toate se vor mula dupa cusatura (vorba/ gand/ fapta ale societatii).

 

Pe artist il cheama Alex Alemany si este nascut in Valencia, in data de 5 ianuarie 1943. Multi il trec la realismul magic. Eu nu l-as pune acolo. Nu eu.

posted by blue henrietta in cultural international,visual arts and dance and have No Comments

intre identitate personala si naratiune

Salutare!

Astazi am treaba cu neuronii vostri.

In primul rand o sa il mai avem pe Paul Ricoeur putin la discutii, ca apoi sa ajungem la Camus si Sartre.

Daca datile trecute vorbeam de hermeneutica personala si individuala, acum ajungem la identitatea personala – cum e vazuta de Paul, cum e de Albert si metamorfozarea acesteia la Jean-Paul Sartre.

O luam cu inceputul.

Paul Ricoeur propune mai multi termeni pentru a isi defini identitatea personala. Astfel, primul este un concept relativ, denumit mêmeté si care presupune o continuitate temporala – in care cineva ramane intotdeauna acelasi; aceasta este „continuitatea neintrerupta intre prima si ultima etapa de dezvoltare a ceea ce consideram drept acelasi individ” (pg. 21, din Identité personnelle et narration chez Paul Ricœur et Hannah Arendt, de Attilio Bragantini, traducere personala).

Totodata, mêmeté indica, pe langa o identitate numerica, si o identitate calitativa. adica, ea este numerica fiindca totdeauna unul si numai un singur individ care de-a lungul evolutiei sale ramane acelasi (ex. Paul la 10 ani si Paul la 54 de ani este tot Paul Ricoeur) si este calitativa, deoarece se refera la afirmarea in sine – la identificarea anumitor trasaturi personale persistente care permit sa recunoastem o identitate continua. Iar de aici deriva o alta forma de permanenta in timp a mêmeté si anume existenta caracterului:

“Inteleg aici prin caracter ansamblul semnelor distinctive care permit sa reidentificam un individ uman ca fiind acelasi. (…) Prin trasaturile caracteristice descriptive (…), el cumuleaza identitatea numerica si calitativa, continuitatea neintrerupta si permanenta in timp.” – pg.142.

Daca Paul Ricoeur propune identitatea calitativa si cea cantitativa prin inglobarea caracterului in toate, la Albert Camus intalnim Omul Revoltat, Mitul lui Sisif. In ambele carti, Camus propune existenta unei naturi umane preexistente – ca fiind o valoare catre care omul trebuie sa tindă si, totodata, criteriu suprem la care trebuie sa se refere acesta (e ca o misiune si subjugare per se, nu per secundam, ca la Sartre).

Daca e sa vorbim despre moarte, Albert o vede ca pe o certitudine matematica –  rapeste sensul vietii, devenind astfel o aventura inutila (Mitul lui Sisif). De altfel, toata discutia camusiana deriva dintr-o fraza cu impact pentru retina (cel putin): “Nu exista decat o problema filosofica cu adevarat importantă: sinuciderea.

Un om care se sinucide raspunde negativ lumii prin gestul sau la intrebarea daca viata “merita sau nu sa fie traita”. De aici incepe Camus toata discutia in “Mitul lui Sisif“- in care autentifica absolutist gestul sinucigasului, importanta problemei si chiar autenticitatea raspunsului. Camus respinge solutia, iar sinuciderea devine tema de meditatie profunda si o lectie oamenilor dispusi sa se puna in acord cu ei insisi.

In plus, a (re)cunoaste ca viata nu are sens inseamna, implicit, a-i (re)cunoaste absurditatea.

Sincer, cand eram intr-a 12-a l-am ales pe Camus pentru ca era non-violent si a propus responsabilitatea pentru ceilalti – adica nici sa le sporesti altora suferinta si nici sa o combati. Sunt notiuni importante, atat de diferite si atat de crucial de subordonat intr-o realitate fie ea si contemporana si discontinua in ceea ce priveste umanitatea. Tensiunea sisifica are masura contra masurii – semnificatia propriu-zisa de facto estetica a Mitului lui Sisif este permanent dublata si de semnificatia etica.

La Jean-Paul Sartre existenta precede esenta. In “Zidul“, el impune existentialismul, o filozofie a actiunii, argumentand ca importanta si caracterul omului sunt determinate de acțiunile acestuia ci nu de parerile, faptele sau vorbele. De altfel, in timpul ocupatiei naziste s-au trezit in acesta instinctele anti-autoritare –  acesta s-a rezumat la a scrie si nu a facut practic mai nimic. Ma rog. Vremea lui Sartre venise in anul 1945, cand avea sa isi accepte curentul propus de presa (existentialismul adica) -pe care il asociaza cu umanismul. Si pana la urma se da cu comunistii…

 

 

 

 

 

posted by blue henrietta in cultural international and have No Comments

Personal Surrealism

Frida Kahlo de Rivera was one of the representative painters of Surrealism.

I still have 2 painters – her (today) and Salvador Dali (Again)- to comment a bit in this “personal project” called SURREALISM STUDY.

Back to Frida.

She was a Mexican born in 7th of July 1907 and her work it’s a multitude of styles – from Magical Realism, Naive Art, Cubism to Surrealism and Social Realism.

Little story: she erased 3 years from her age – always claiming she was born in 1910. Reason? none known.

In almost all her work she made self-portraits. Vanity? EGO?

maybe both. maybe none. Maybe she considered herself the best model to be paint. Maybe none of the persons around couldn’t expressed and represent her “ways”.

First let’s see some of her works – known.

 

When I see her paintings I remember the start with selfies.

Ofc, I can’t compare her work with a camera VGA or Zeiss Lens and megapixel but I is the same “subject” and “area”.

She always have that mask-like stare and focus our attention at the objects that frame her gaze – animals (birds, mammalian), other side of her, organs or objects.

For instance, she is accompanied by a cat, monkey and the all-important thorn necklace with hummingbird. Maybe it is the symbolism of these objects that tell us more than the face itself – the freedom and playfulness that the hummingbird evokes is underpinned by the death it meets.

 

In the personal live Frida was married with the muralist painter Diego Rivera whom she considered “the big-baby” even if he was 20 years older than her -he was her teacher .

Between 1930-1934 she stayed in US with Diego. She didn’t enjoyed that stay: “The most important thing for everyone in Gringolandia is to have ambition and become ‘somebody,’ and frankly, I don’t have the least ambition to become anybody.”

“Self Portrait on the Borderline between Mexico and the United States”. de pe net

“Self Portrait on the Borderline between Mexico and the United States”. de pe net

de pe net

de pe net

The 2 Frida have different hearts and different clothing. Why? IS not the same Frida? Maybe she is not herself how we want her to been seen? Yet Kahlo stands torn between two worlds, marking the dramatic intersection between the industrial capitalism of the US and earthy spirituality of her homeland. Maybe there is a Frida image from US and one in Mexico… Could it be possible to be seen under that gaze? turned to the viewer?

Kahlo juxtaposed Mexico’s pre-Hispanic roots with the US, where and its representative as being  a land of industry. It appears that though she may physically be in the US she is loyal to Mexican roots.

Another subject in all the paintings with babies is actually Diego, in which SHE expressed her feelings – and after this she is vulnerable to the viewer.

 

As a conclusion to Frida’s works?

Kahlo’s self-portraits are not a Dorian Gray invitation to see the soul of the artist through her face.

She invites us to look not at her face, but at what lies beyond and around it -Kahlo’s animals, clothes, foliage, that are so strongly indicative of the artist, showing the emotional and the social connections that manifest themselves in her identity as a whole / unity.

 

 

 

 

 

 

posted by blue henrietta in cultural international,visual arts and dance and have No Comments