RSS
 

Archive for the ‘cultural international’ Category

Georges Seurat sau si punctele au viata

14 Aug

Buna seara! (ma gandesc la replica asta cum as zice-o in prima zi de an universitar cu un ranjet calm si cu idei crete).

Astazi o sa ajungem impreuna la concluzia ca punctele au viata si poveste. Si cine a fost cu ideea in arta?

Georges Seurat – ma rog si cu Paul Signac- a facut un altfel de curs al liniei in culoare.

Seurat s-a nascut la Paris in iarna lui 1859 si a facut Scoala de Arte Frumoase (logic ca din Paris, ca nu in Ciorogarla), unde l-a avut printre profesori pe  Henri Lehmann. Chiar de prin facultate s-a indepartat de “clasicul” vremii si a inceput sa isi faca mana pe lovituri mici (daca e sa ma intrebati pe mine, chiar foarte mici) de pensula si culoare, astfel ca privite de departe par a forma peisaje si un tot unitar frumos imbinat.

Aceasta e tehnica pointilismului – de la frantuzescul “point” = punct – sau cum ii mai spun altii livrescul divizionism.

pai daca va explic ceva macar sa pricepem cu to(n)tii, nu?

mai departe.

Hai sa vedem cateva tablouri -sa nu ziceti ca va vorbesc asa din ce am chef si ca “imi dau cu parerea”. din pacate, unii dintre voi care nu faceti nimic, dar va pricepeti sa dati din gura si sa tipati (si sa ziceti nimic de fapt!) nu aveti tangenta cu … nu stiu … mine?-:

 

Sa ne intelegem putin: Pointilismul m-a fermecat prin prisma asta -rabdarea oamenilor. Nu neaparat ca peisaje, pentru ca NU suport peisajele per se – imi place sa le vad eu, sa le simt aroma, mirosul ierbii taiate, sa ma bazaie mustele sau albinele, sa imi sara greierii si lacustele peste pantaloni, sa imi gadile narile mirosul de fum de iarba uscata… asta da, sa … deci.. !

Nu stiu de ce, dar Seurat imi place mai mult fata de Signac. Sau poate stiu de ce? are o ceva aparte – blandete? sa fie de la culori? de la imbinarea volumelor? totul pare asa diafan si totusi… firesc si uman? Sa fie ca a trait si mai putin ca Modi? hmm… ciudat. insa DA, il aleg de nspe ori pe Seurat in fata lui Signac. sorry. desi facut-au acelasi lucru.

In plus, Seurat a fost interesat si de stiinta din spatele artei – a lecturat “chestii” privind perceptia, teoria culorii si puterea psihologica a liniei si formei. Printre cartile care au afectat dezvoltarea sa ca artist au fost “Principiile armoniei și contrastului culorilor”, scrise de chimistul Michel-Eugène Chevreul si eseul “Despre semnele inconfundabile de arta”, de catre pictorul (si scriitorul), Humbert de Superville.

In 1883, Seurat expune pentru prima oara la Salonul din Paris – unde criticii de arta in principiu refuzau daca nu erai academician (v-am mai zis de el, la avangarda), de-al casei si “normal”.

Ca raspuns, Seurat si compania (sa zicem asa) isi deschid propriul Salon al Progresistilor/Independentilor (nha, ia-ti-o p-asta) si asa, a luat parte acest curent, care mai poate fi denumit de oamenii de rand “amestecarea culorilor”. aah, sa nu uit: exista o mare diferenta intre el si Pollock (o sa ziceti ca si ala e nebun, ca ..nha, nu face “ceva”)… Pollock arunca o culoare pura pe panza, pe cand Seurat face acele lovituri mici sau puncte de culoare pura pe panza, cand se plaseaza alaturat culorile,  acestea par sa se amestece atunci cand sunt vazute de la o distanta – producand efecte de culoare stralucitoare.

Da, Seurat a continuat lucrarea Impresionistilor (nu numai prin experimentele sale cu tehnica divizionismului), ci si prin interesul sau fata de subiectele obisnuite – Seurat and compania se inspirau adesea de pe strazile orasului, din cabarete si cluburi de noapte si din parcurile sau peisajele din orasele din periferia Parisului. De asemenea, Seurat a “produs” o serie de peisaje marine de pe coasta Normandiei, precum si o serie de desene colorate alb-negru in creionul Conté (adica un amestec de ceara si grafit sau carbune).

In ceea ce am ales eu sa vedeti despre cine si ce scriu aici avem doua tablouri in care Seurat a incercat sa ofere figurilor moderne un simt al semnificatiei si al permanentei prin simplificarea formelor si limitarea detaliilor lor. Mai precis, combinatiile sale experimentale de perii si culori pastrează scenele vii si captivante.

DA! dragii mei, imi place ARTA VIE. nu natura moarta. nu .. prostiile. ASTA E.

Seurat a murit in 1891 – adica a trait 32 de ani! SI a ramas in Istoria Artei…- . Din cate imi amintesc eu (de acum… pf, is cam 10 ani deja) parca era vorba ori de pneumonie ori de meningita. Da, pe vremea aceea se murea de bolile astea PENTRU CA NU ERA tratament, acum ca sunt vaccinuri… nu ne vaccinam copiii, pentru ca nha.. doar facem browsing 200 de ore intens si gata, suntem (altii, eu nu) ca nu e ok… In fine, asta intra TOT LA EDUCATIE, doar ca de celalalt tip!

Eu mi-am facut astazi pastila de cultura cu voi!

Sper sa apreciati macar un 5% pe sincer in voi si … sa ne auzim cu bine!

daca nu murim. unii dintre noi.

 

 

Simona Simionescu

 



 

 

 

 

despre sigurante si nesigurante

14 Aug

 

Salutare!

Astăzi o să vă scriu câte puțin despre o carte și anume ENIGMATICA SOSIRE, de către V. S. Naipaul.

Scriitorul din Trinidad care a scris despre toate stările, expresiile sufletului a tânărului care, la 20 de ani, pleacă spre Regatul Unit pentru a-și împlini visul: de a deveni scriitor.

Scrierea lui Naipaul este una sinceră, presărată cu tensiune internă, cu siguranță și nesiguranța zilei de mâine, cu umilință. Printre întâmplări se află și moartea unui grădinar – unde  stătea în chirie-, moment în care descoperim candoarea și compasiunea lui Naipaul sau versiunea aproximativă a lui.

Titlul cărții lui Naipaul coincide cu Apollinaire, care a ajuns enigmatic pentru pictura lui Giorgio de Chirico – am o slăbiciune și anume tot ceea ce fac sau situații să se raporteze la picturi. Deci și cartea aceasta, într-o mare parte și-a găsit locul în Istoria Artei. Despre tabloul cu pricina? Un detaliu iluminează totul, iar dintr-un alt plan, făcându-și drumul ghemuit de pe o scenă care e atât în umbră, cât și în soare, două figuri netede cu chipurile ascunse spre noi și spatele lor către un zid, își fac apariția (ideea de enigmatică sosire), iar de deasupra zidului se înalță o pânză însorită (un fel de speranță sau că voiajul va fi încununat cu belșug sau de încălzire a ființei).

Romanul lui Naipaul se ocupă de această sosire și, mai mult, de ce ar putea fi atunci plecarea, căci el a fost mult timp bântuit de senzația că, în urma revenirii, din această vizită în orașul antic, călătorul ar trebui să găsească de fapt că mijlocul de transport (de navigație) a dispărut. Și deci, că viața abia atunci va fi fost trăită.

Mai exact, viața este pregătitoare pentru ceea ce va fi prea târziu, iar pregătirea înseamnă totul.

În această carte (și chiar și tablou), acest lucru nu este privit cu indignare, ci cu demnitate, iar cartea amplă în care se desfășoară un mozaic emoțional, psihic și fizic al lui Naipaul este delicat și curajos.
Nu a existat nicio enigmă în sosirea lui Naipaul pe aceste maluri cu aproape patruzeci de ani în urmă, pentru că, cu toate greșelile sale, Anglia a oferit cea mai bună ocazie pentru un indian foarte inteligent și foarte sensibil de 20 de ani din Trinidad cu ambiții de a fi scriitor și metropolit.  Nicio enigmă, dar ceva miracol a fost pentru Naipaul, care, venind să vadă – cu profunzimea și pasiunea privirii sale serioase – natura reală a darurilor sale, a sinelui său și a materialului său adevărat a reușit de fapt să-și transmită neînțelegerile în artă (scris).

Enigma de la sosire reprezintă în continuare pretenția lui Naipaul de a fi, în calitate de romancier și critic al societăților, cel mai important „produs de import” de la Joseph Conrad și Henry James încoace.

Cartea lui Naipaul creează o altă lume, una din cotidianitatea din Wiltshire, cu vecinii și tristețea lor obișnuită, mândri și cu mici povești și întâmplări care îî „dărâmă” ca indivizi. Cursul imperiului este un alt lucru între cele două viziuni. La Naipaul este acolo, povestit de la celelalte capete ale pământului (ambii Indii), precum și acolo în cabana lui pe moșie. Și, în viziunea lui Naipaul, moșia în sine este creatura imperiului, un imperiu care acum se înclină cu grijă la necesități încă mari. Legătura cu imperiul cu este una ca o ață subțire de paianjen – rezistentă și mai puțin sentimentală față de cea a lui Conrad. Lumea liniștită din Wiltshire nu este idilică, neafectată sau neinfectată. De ce? Pentru că intervalele militare ale coborâșurilor se reverberează la războiul trecut, prezent și viitor, iar umilirea internă se transformă într-o ucidere. Da, există un dictator și numele lui este solvabilitatea –da, importanța existenței siguranței și nesiguranței dictate de bani. Naipaul este adeptul retragerii, intimității, politeții îndepărtate de proprietarul său nevăzut (de două ori pre-întrevăzut în toți anii).

În „Enigmatica sosire”, Naipaul se preocupă foarte mult de securitatea personajului său – atât exterioară cât și interioară. Cu toate acestea, incertitudinea promptă a lui -deși atunci era un tânăr pesimist plin de speranță (paradoxal? Nu!)- se răzbună și e amplificată de nemuritoarea-i umilință… Nesiguranța alertă a tânărului scriitor în curtea lui Earl acoperă toate aspectele, cu excepția a ceea ce se va dovedi a fi materialul său real (se stabilește a fi un scriitor cunoscut, știind din punct de vedere social). Insecuritatea lui Naipaul este fie rasistă, fie sexuală fie financiară (deși distincte, la el sunt unitare, într-o bulă de săpun și-l definesc într-o mare măsură).

 

body and soul

10 Aug

Søren Aabye Kierkegaard was a XIX-th philosopher considered by many readers one of the hardest being to understand. Only the twentieth (XX-th) century began to understand what he meant to say.

He talked lots about faith, love, being loved, the difference between some human needs.

Why about faith?

Because his father whom were a priest cursed God.

Next?

He left his fiancé.

And then he wrote a book about SEDUCTION, called The Seducer’s Diary. 

some ideas that I’ve got after a reading -in 12 degree:

Faith is a choice, not a direct reception – Every man chooses to believe in something or someone, no matter who is God, a flower, Allah or who knows what deity. In addition, each one has the free will to decide – or not – if it is worthwhile to have hope elsewhere than in himself (to believe in something other than one’s own power or will).

Kierkegaard described love whom it’s the urge to love and be loved, a fundamental need of human kind. this need is characteristic of every person and that lies at the heart of what is often, somewhat misleadingly – natural love, understood as the passionate desire and inclination we are immediately driven by when we love.

In Works of Love Kierkegaard asks himself or ourselves: “Where does love come from, where does it have its origin and its source, where is the place it has its abode from which it flows?”

where he answers: “This place is hidden or is secret. There is a place in a person’s innermost being; from this place flows the life of love…but its hidden life is in itself motion and has eternity within itself.

Kierkegaard wrote that love it’s inexplicable and enigmatic and that love can’t be explained and rationally justified – and that doesn’t mean it cannot be felt.

the erotic dimension and to the fact that there is an intimate connection between love and the body- his own ideas.

Love it is a connection that is not, in the first instance, sexual, but which simply allows the urge to love to be noticeable in and through the body of a person.

Lyricism and imagination have to be and are in the same time the meanings in life.

 

Allegorical Surrealism

09 Aug

Astazi o sa va scriu despre Suprarealismul Alegoric.

Comparativ cu cel Metaforic, acesta exprima prin lucruri concrete (camasi, papusi, magicieni, apa…) sensurile abstracte – drama sociala si individuala, insingurarea, instrainarea, uitarea, iubirea, imbratisarea, tandretea..

Sau altfel spus, daca in Suprarealismul Metaforic prin obiecte se dadea un sens sau imaginea era dincolo de ea- gaina era femeia, piatra era sufletul… – in Suprarealismul Alegoric prin obiect se exprima ceva abstract. deci metaforic = sens concret si alegoric =sens abstract. ne-am inteles, sper.

 

Daca luam fiecare dintre cele trei tablouri vedem urmatoarele:

-magicianul care tine in “ate” intinse un balerin sau un artist, iar dupa scena e un peisaj calm. Fata de actiunea din “corzi”, agitatia “artistului” sau omului de rand, in spate este calm.

-camasile imbratisate si furoul singur, lasat stingher te duce cu gandul la un cuplu de gay – chiar daca timpurile de atunci (secolele XIX-XX) nu erau CHIAR calme, intre razboaie. totusi, culorile camasilor arata ca e un act pasnic, de sine statator. sau …chiar daca e aceeasi persoana, numai camasile si-ar arata tandretea. furoul ramas singur nu se poate mangaia nici cu manusile lasate si ele la “voia intamplarii”. Pare ca de undeva de sus e privita actiunea, iar privitorului ii e lasat doar frontalul. atat e dreptul lui, ales de artist.

-tabloul cu fata (probabil o nereida sau o naiada, cine stie?) care se acopera cu marea… sensul apei mereu a fost de liniste sau legatura intre doua lumi – cea umana si cea de dincolo. Neptun, zeul marii pare oarecum desenat in profil in stanci. Nudul feminin este dulce, linia aduce a realism sau magic realism, insa el pare aproape sculptat. actiunea de ridicare sau acoperire cu marea e si ea una facuta dupa o “oarecare” asteptare sau “drept” -castigat din pensula artistului.

 

-nudul feminin inconjurat de alte mii de capete pe deasupra … ca niste masti? well, in el ma regasesc. complet. deci in singurate, cand esti tu cu tine si iti vin sutele de ganduri, stari, masti pe care nu le vrei sa le vezi sau altii sa le descopere… cine ar putea sa simta…

-prin fereastra de lemn patrunde oceanul cusut la masina. hmm, aici sufletul, puritatea, si linistea sunt capsate de “societatea” care gaureste si lasa “urme” adanci pe suflet. poate o modelare dupa ea? artistul a luat deja decizia asta: toate se vor mula dupa cusatura (vorba/ gand/ fapta ale societatii).

 

Pe artist il cheama Alex Alemany si este nascut in Valencia, in data de 5 ianuarie 1943. Multi il trec la realismul magic. Eu nu l-as pune acolo. Nu eu.

 

intre identitate personala si naratiune

05 Aug

Salutare!

Astazi am treaba cu neuronii vostri.

In primul rand o sa il mai avem pe Paul Ricoeur putin la discutii, ca apoi sa ajungem la Camus si Sartre.

Daca datile trecute vorbeam de hermeneutica personala si individuala, acum ajungem la identitatea personala – cum e vazuta de Paul, cum e de Albert si metamorfozarea acesteia la Jean-Paul Sartre.

O luam cu inceputul.

Paul Ricoeur propune mai multi termeni pentru a isi defini identitatea personala. Astfel, primul este un concept relativ, denumit mêmeté si care presupune o continuitate temporala – in care cineva ramane intotdeauna acelasi; aceasta este „continuitatea neintrerupta intre prima si ultima etapa de dezvoltare a ceea ce consideram drept acelasi individ” (pg. 21, din Identité personnelle et narration chez Paul Ricœur et Hannah Arendt, de Attilio Bragantini, traducere personala).

Totodata, mêmeté indica, pe langa o identitate numerica, si o identitate calitativa. adica, ea este numerica fiindca totdeauna unul si numai un singur individ care de-a lungul evolutiei sale ramane acelasi (ex. Paul la 10 ani si Paul la 54 de ani este tot Paul Ricoeur) si este calitativa, deoarece se refera la afirmarea in sine – la identificarea anumitor trasaturi personale persistente care permit sa recunoastem o identitate continua. Iar de aici deriva o alta forma de permanenta in timp a mêmeté si anume existenta caracterului:

“Inteleg aici prin caracter ansamblul semnelor distinctive care permit sa reidentificam un individ uman ca fiind acelasi. (…) Prin trasaturile caracteristice descriptive (…), el cumuleaza identitatea numerica si calitativa, continuitatea neintrerupta si permanenta in timp.” – pg.142.

Daca Paul Ricoeur propune identitatea calitativa si cea cantitativa prin inglobarea caracterului in toate, la Albert Camus intalnim Omul Revoltat, Mitul lui Sisif. In ambele carti, Camus propune existenta unei naturi umane preexistente – ca fiind o valoare catre care omul trebuie sa tindă si, totodata, criteriu suprem la care trebuie sa se refere acesta (e ca o misiune si subjugare per se, nu per secundam, ca la Sartre).

Daca e sa vorbim despre moarte, Albert o vede ca pe o certitudine matematica –  rapeste sensul vietii, devenind astfel o aventura inutila (Mitul lui Sisif). De altfel, toata discutia camusiana deriva dintr-o fraza cu impact pentru retina (cel putin): “Nu exista decat o problema filosofica cu adevarat importantă: sinuciderea.

Un om care se sinucide raspunde negativ lumii prin gestul sau la intrebarea daca viata “merita sau nu sa fie traita”. De aici incepe Camus toata discutia in “Mitul lui Sisif“- in care autentifica absolutist gestul sinucigasului, importanta problemei si chiar autenticitatea raspunsului. Camus respinge solutia, iar sinuciderea devine tema de meditatie profunda si o lectie oamenilor dispusi sa se puna in acord cu ei insisi.

In plus, a (re)cunoaste ca viata nu are sens inseamna, implicit, a-i (re)cunoaste absurditatea.

Sincer, cand eram intr-a 12-a l-am ales pe Camus pentru ca era non-violent si a propus responsabilitatea pentru ceilalti – adica nici sa le sporesti altora suferinta si nici sa o combati. Sunt notiuni importante, atat de diferite si atat de crucial de subordonat intr-o realitate fie ea si contemporana si discontinua in ceea ce priveste umanitatea. Tensiunea sisifica are masura contra masurii – semnificatia propriu-zisa de facto estetica a Mitului lui Sisif este permanent dublata si de semnificatia etica.

La Jean-Paul Sartre existenta precede esenta. In “Zidul“, el impune existentialismul, o filozofie a actiunii, argumentand ca importanta si caracterul omului sunt determinate de acțiunile acestuia ci nu de parerile, faptele sau vorbele. De altfel, in timpul ocupatiei naziste s-au trezit in acesta instinctele anti-autoritare –  acesta s-a rezumat la a scrie si nu a facut practic mai nimic. Ma rog. Vremea lui Sartre venise in anul 1945, cand avea sa isi accepte curentul propus de presa (existentialismul adica) -pe care il asociaza cu umanismul. Si pana la urma se da cu comunistii…

 

 

 

 

 

 

Personal Surrealism

05 Aug

Frida Kahlo de Rivera was one of the representative painters of Surrealism.

I still have 2 painters – her (today) and Salvador Dali (Again)- to comment a bit in this “personal project” called SURREALISM STUDY.

Back to Frida.

She was a Mexican born in 7th of July 1907 and her work it’s a multitude of styles – from Magical Realism, Naive Art, Cubism to Surrealism and Social Realism.

Little story: she erased 3 years from her age – always claiming she was born in 1910. Reason? none known.

In almost all her work she made self-portraits. Vanity? EGO?

maybe both. maybe none. Maybe she considered herself the best model to be paint. Maybe none of the persons around couldn’t expressed and represent her “ways”.

First let’s see some of her works – known.

 

When I see her paintings I remember the start with selfies.

Ofc, I can’t compare her work with a camera VGA or Zeiss Lens and megapixel but I is the same “subject” and “area”.

She always have that mask-like stare and focus our attention at the objects that frame her gaze – animals (birds, mammalian), other side of her, organs or objects.

For instance, she is accompanied by a cat, monkey and the all-important thorn necklace with hummingbird. Maybe it is the symbolism of these objects that tell us more than the face itself – the freedom and playfulness that the hummingbird evokes is underpinned by the death it meets.

 

In the personal live Frida was married with the muralist painter Diego Rivera whom she considered “the big-baby” even if he was 20 years older than her -he was her teacher .

Between 1930-1934 she stayed in US with Diego. She didn’t enjoyed that stay: “The most important thing for everyone in Gringolandia is to have ambition and become ‘somebody,’ and frankly, I don’t have the least ambition to become anybody.”

“Self Portrait on the Borderline between Mexico and the United States”. de pe net

“Self Portrait on the Borderline between Mexico and the United States”. de pe net

de pe net

de pe net

The 2 Frida have different hearts and different clothing. Why? IS not the same Frida? Maybe she is not herself how we want her to been seen? Yet Kahlo stands torn between two worlds, marking the dramatic intersection between the industrial capitalism of the US and earthy spirituality of her homeland. Maybe there is a Frida image from US and one in Mexico… Could it be possible to be seen under that gaze? turned to the viewer?

Kahlo juxtaposed Mexico’s pre-Hispanic roots with the US, where and its representative as being  a land of industry. It appears that though she may physically be in the US she is loyal to Mexican roots.

Another subject in all the paintings with babies is actually Diego, in which SHE expressed her feelings – and after this she is vulnerable to the viewer.

 

As a conclusion to Frida’s works?

Kahlo’s self-portraits are not a Dorian Gray invitation to see the soul of the artist through her face.

She invites us to look not at her face, but at what lies beyond and around it -Kahlo’s animals, clothes, foliage, that are so strongly indicative of the artist, showing the emotional and the social connections that manifest themselves in her identity as a whole / unity.

 

 

 

 

 

 

 

avangarda 4

02 Aug

Salutare!

Daca ieri alergam prin oras dupa Manifestul Futurismului, astazi o sa va scriu despre Cubism, o alta piatra de temelie din Avangarda.

Cubismul a aparut la inceputul secolului XX – sa ma fac inteleasa TOATA AVANGARDA E CAM PE AICI, DECI ORICE RAMURICA A EI E TOT DIN ACEEASI PERIOADA- odata cu Picasso si Braque (am vorbit despre el acum 2 ani, tot aici!) intre anii 1907-1914.

O mica istorioara a cubismului: dupa ce Picasso vede o expozitie cu arta africana, lucreaza la Domnisoarele din Avignon (1907) in stilul nou. Criticul de arta Louis Vauxcelles ajunge la denumirea cubism sau cubic dupa ce vede alta lucrare, a lui Braque – un peisaj in cuburi.

Hai sa vedem ceea ce fac artistii cubisti ca sa intelegem despre ce vorbim, ca nha, la o adica ar fi util sa priceapa si nea Gheorghe despre ce scriu aici, nu doar cei asemenea mie, nu?

In primul rand, pictorii cubisti au respins conceptul mostenit de arta care ar trebui sa copieze natura sau sa adopte tehnicile traditionale de perspectiva, modelare si scurtare. Ei voiau in schimb sa sublinieze dublu-dimensionalitatea panzei. Asa ca au redus si au fracturat obiectele si persoanele in forme geometrice, apoi le-au realiniat intr-un nou spatiu -superficial si reliefat. De asemenea, au folosit puncte multiple sau contrastante prin care sa capteze atentia.

In prima parte a Cubismului, lucrarile cuprindeau un obiect al unei imagini dintr-o sursa laica. Desi figurile si obiectele au fost disecate sau “analizate” intr-o multitudine de fatete mici, acestea au fost apoi reasamblate, dupa un mod/tipar personal, pentru a evoca aceleasi figuri sau obiecte.

Apoi, in timpul “inaltului” cubism analitic (adica cel din perioada 1910-1912), denumit si “ermetic” de catre marii critici de arta, atat Picasso cat si Braque si-au abstractizat lucrarile astfel incat acestea au fost reduse la doar o serie de avioane si fatete care se suprapun – mai ales in panze monocromate, in gri, maroniu sau in negru. De multe ori, in lucrarea lor din aceasta perioada ermetica, Picasso si Braque au combinat frecvent motive de reprezentare cu litere. Motivele lor preferate erau inca din viata de zi cu zi – instrumente muzicale, sticle, ghivece, ochelari, ziare, carti de joc, precum si fata sau figurile umane, iar peisajele erau rare.

Apropo de asta NU ma injurati daca nu ma inmoaie un peisaj pictat – poate doar cel de Claude Lorraine sau John(adica Ion in romaneste) Constable, din Romanticism. In rest, nu! DECI nu! Prefer sa am eu retina incarcata de culori si tot decat sa vad o reprezentare a ceea ce ALTII vad.

Dupa perioada ermetica a cubismului, prin papiers colles (o tehnica de lipire a hartiei colorate sau imprimate in compozitiile lor), cei doi „monstri” ai Cubismului reusesc sa indeparteze ultimele vestigii ale spatiului tridimensional (iluzionism) care ramasesera in lucrarile lor analitice.

In Cubismul Analitic fatetele mici ale unui obiect “analizat” sunt reasamblate pentru a evoca acelasi obiect in spatiul superficial al cubismului sintetic – bucati mari de hartie neutra sau colorata in sine creeaza un Obiect special, fie pentru ca ele (bucatile de hartie!) sunt deseori taiate in forma dorita, fie uneori poarta un element grafic care clarifica asocierea.

La acest limbaj vizual se aboneaza si Fernand Léger, Robert și Sonia Delaunay, Juan Gris, Roger de la Fresnaye, Marcel Duchamp, Albert Gleizes, Jean Metzinger si chiar Diego Rivera.

Desi asociat in primul rand cu pictura, Cubismul a exercitat, de asemenea, o influenta profunda asupra sculpturii si arhitecturii din secolul al XX-lea – printre sculptorii cubisti numarandu-se Alexander Archipenko, Raymond Duchamp-Villon si Jacques Lipchitz.

Cubismul a fost o sursa de inspiratie pentru DADA-isti si Suprarealisti, care au facut din arta… o supra-arta?

Atat valoreaza credinta in viata, in ceea ce viata are mai precar/provizoriu, viata reala bineinteles, incat la sfarsit aceasta credinta se pierde. Omul, acest visator definitiv, din zi in zi mai nemultumit de soarta lui, face cu greu inconjurul obiectelor pe care le-a folosit si pe i le-a livrat nonsalanta sa sau efortul sau aproape intotdeauna, caci el a consimtit sa munceasca, cel putin nu i-a repugnat sa-si joace sansa. (…) această imaginatie care nu admitea limite, nu i se mai permite sa o exerseze decat dupa legile unei utilitati arbitrare; ea este incapabila sa asume mult timp acest rol inferior si, in jurul anilor 1920 prefera in general sa abandoneze omul destinului sau fara lumina...”-  André Breton, traducere personala din Le Manifeste du surréalisme, din 1924.

 

 

MYSTIC Surrealism

31 Jul

Continuu cu un nou capitolas si anume Suprarealismul Mistic sau Tainic.

Aici am gasit doi pictori, pe Jose Roosevelt si, respectiv, Remedios Varo. Primul este nascut in Brazilia, iar Varo a fost UN ARTIST din Spania.

Lumea lui Jose Roosevelt este una plina de intelesuri ascunse – pe langa trupurile feminine destul de detaliate as zice eu – regasim pere, mere, copaci (uscati pe alocuri), carti, masti, zane, tablou in tablou. Orizontul lui Jose este clar, nu este intunecat – nu simti o apasare anume atunci cand te uiti la tablourile lui.

Pe langa pasiunea lui pentru Dali – care se regaseste prin munca – sunt si anumite elemente a la Magritte – anumite panze care acopera trupul, prin care se intrezareste perechea de sani sau o alta care priveste tabloul din spate (ca si cum s-ar uita pictorul sau oricine la femeia care canta la o para (contrabas).

DACA ma intrebati pe mine ce vad cand ma uit la o para as zice ca privesc senzualitatea la maximum! din care abia astepti sa te infrupti, sa iti infigi …dintii! (Sa nu zic altceva!). De asemenea, cand mai vad o para mi se pare ca renunt la mar – adica e un fel de alegere unilaterala, ca un fel de rapire a placerii. In plus, sanii in forma de para sunt cei mai materni, sunt plini de lapte si la/sub care te simti in siguranta, nu?

In cazul artei lui Varo intalnim masti, instrumente ciudate de cantat, e o lume ezoterica, tainica alaturi de stiinte, arhetipurile psihanalitice, Pamantul si originea sa, spatiul si infinitatea sa, precum si tot ceea ce ne leaga cu el. Cu toate acestea, ruperea elementelor tablourilor sale depaseste o analiza estetica. De asemenea, sa nu uitam ca o parte din opera sa apartine unui curent bazat pe experimentarea artistica – suprarealismul – dar altul este setul de vise lucide, experiențele sale fantastice si abilitatea sa incontestabila de a transforma obisnuitul in nedumerire -elemente de expresionism.

 

Pe coloana dreapta, mijloc aveti o femeie care coboara scarile si iese dintr-un „templu” -sa-i zicem asa.

Mergand pe scari cu capison si mainile una in alta, „ea” fuge de tot ceea ce se stabileste, departe de acele conventii care te impiedica sa iti eliberezi gandul si simtirea. Pe masura ce face un pas, privirea ei se indreapta spre hartiile care scapa printr-o usa pe jumatate deschisa, care insa nu sugereaza nimic. Cu toate acestea, numai Remedios si acele idei sub forma de cuvinte pe hartie sunt singurele lucruri care îndraznesc sa paraseasca locul – sa treaca limitele si sa caute inspiratia (care lipseste in cladirea aceea). Pe acestea sunt privirile celor care parasesc zidurile reci -nu este necesar ca pictorul sa le detalieze ca sa-ti dai seama ca ceilalti raman imobili, lasi sau incurcati in propria „nestiinta”. Poate vreo privire este mandra sau geloasa fata de calitatea acestui calator curajos care pleaca.

Pozitia personajului principal este oarecum eterica – misterul isi face aparitia înfasurata într-o mantie, sub o masca nerabdatoare sa fie dezvaluita. Culorile din opera lui Remedios ne dau indicii despre arta sa – rosiaticul si sepia sugereaza in acest caz ca e o seara, o zi care aproape se termina. putem presupune ca se pregateste sa se inchida un ciclu si sa inceapă un altul.

De ce imi place miscarea suprarealista?

Pentru ca exponentii ei au fost intotdeauna identificati cu aceasta sarcina de a gasi noul si neexploratul in totul – atat in ​​ceea ce i-a inspirat, cat si in ceea ce au creat.

Identitatea apare oarecum ambigua sau difuza – pare ca e barbat insa in acelasi timp pare o papusa/marioneta purtata de mainile unui papusar de dupa ziduri (randul de jos, stanga).

Suita de femei (acelasi rand de jos, mijloc) este una diferentiala si diferentiata, pe statut social (haine), varsta, culorile parca iti dau impresia ca unele sunt mature si altele nu, intelepciunea fiind o taina – sau nu? poate sa fie orice alta valoare.

In spatele majordomului apare o umbra – poate gandurile adevarate ale acestuia fata de acelea pe care le rosteste?

Chiar daca cei doi artisti par diferiti – ca unul pare mai „clar”, pe cand celalalt e mai „creepy” (aparent), TOTUSI Taina e cuvantul lor comun.

Suprarealismul Mistic ascuns in simboluri care mai de care mai „altfel” la care nu te astepti este unul aparte. De la pere, mere la simbolul culorilor, gesturilor, hainelor, cartilor sau stiintei toate iti alcatuiesc o Taina. Pe care sa o deschizi, citesti, gusti, auzi…

 

 

 

Fantastic Surrealism

30 Jul

Sa ne intelegem, Fantastic Surrealism PROPUS de mine e diferit de REALISMUL Magic – “sustinut si inventat” de Franz Roh incepand cu anul 1925 si in care se intalnesc urmatoarele:

-elementul de mit, de legenda, fabula in context contemporan, real

-ceva ce ti se pare ca se explica in lumea copiilor – copiii vad vaci zburatoare, nu?

-tot ce se vede e impletirea hibrida dintre realitate si oniric

-ai povestea in poveste – ai un plan central (vaca de zboara) si in jurul ei mai ai mici povestioare, diferite de prima.

-uneori se aplica si o usoara critica -nu a ratiunii pure, din contra. cea practica (e tot de Kant). PE SCURT: se iau anumite detalii ale societatii DE CARE “se rade”  cu o nuanta “lirica”.

Revenind acum la Suprarealismul Fantastic, la o prima vedere ar parea ca am luat-o razna, ca pare deja pleonasm si ca, de ce nu, nu inteleg nimic din ceea ce vad.

OK. nu zic nici opusul, doar va demontez gandirea, piesa cu piesa – asa e mecanismul meu, pam pam.

In primul rand, Leonora Carrington ofera un spatiu in care exista O SINGURA POVESTE, care iti curge si se desfasoara in fata ochilor.

CUM?

cu usurinta, estetic si de ce nu incredere in ceea ce face.

 

 

Motto-ul suprarealistilor era “sa traiasca o revolutie sociala si numai pe aceasta sa o duca mai departe”-long live the social revolution, and it alone! 

Cate ceva despre pictorita, totusi.

Leonora Carrington s-a nascut in Anglia, spre finele Primului Razboi Mondial, in anul 1917, intr-o familie de bogatasi – ma rog, mie mi se par toti englezii bogati, dar e doar asa, din departare. In 1937 il cunoaste pe suprarealistul Max Ernst, care era insurat si cu care se va muta, iar asta se va vedea in lucrarile ei. Nu ca il copiaza! NU! Ci in modul in care “compune” pictura.

Cu toate acestea, Ernst e luat pe sus, la ordinul lui taica-su Leonorei, bagat la racoare (1941), si pana la urma, intr-un final,Leonora Carrington reuseste si ajunge in Mexic, unde…va si muri(2011). Interesant e cum face ea baie imbracata si in fata ei e Bunuel… mirific. :)) 

O carte despre The Surreal Life of Leonora Carrington exista, deci… Poate o gaseste careva netradusa, dar macar live sa o vad la fata. :))

In alta ordine de idei, Leonora Carrington a scris si nuvele, piese de teatru, a facut si sculpturi, plus pictura.

 

Revin la termenul de Fantastic.

Se dau tablourile =  http://www.leocarrington.com/paintings-pinturas.html

 

Lumea ei pare a la Hieronymus Bosch – desi cu creaturi ciudate, grotesti uneori, ele AU O SINGURA POVESTE (PE CARE O URMEAZA INTREG TABLOUL). Ca la Bosch exista un triptic (la Hieronymus poti vedea de la ingeri, serafimi, draci, sarpe, Adam si Eva.. pana la “Judecata”), de aceasta data e format animale. La Carrington vezi sarpele-ghepard in partea dreapta (stanga), la mijloc un fel de lup cu cap de ruda a soarecelui (Care canta la o mandolina) si in a treia piesa e o caprioara-girafa, semi-asteptand-pandind dupa copac. Apare, ca la Bosch, ideea de pacat, de imaginar si sufletesc, de dincolo de simplu tablou de privit.

In primul rand nu se subliniaza DARK SIDE din mintea ei, ci idiosincrasia – “eu sunt altfel”. Adica eu sunt alfel, nu sunt obiect, nu sunt oricine. SIMT! GANDESC!

 

Iau un tablou la plesneala. acela cu “o ea” pe fotoliu, cu o fereastra prin care “se vede un cal zburand”, insa “atarnat de perete” pare un cal de jucarie (de te pui pe el si te balansezi inainte si inapoi pe talpi) si ca animal de casa, pare o hiena-zebra. cadrul suprarealist, elemente “ciudata” -revolutia sociala (poate puteau fi puse alte elemente, dar ar fi stricat povestea). Fiecare animal are o semnificatie – calul alb, puritatea si in acelasi timp spiritul libertin, iar hiena-cu-dungi PARE a fi senzualitatea, pacatul, rautatea sau orice, dar decadent. Petele de culoare sunt contrastante si in acelasi timp, formeaza impreuna o poveste unica: omul din afara sa si din-nauntrul sau. Ca si cum dintr-o pata alba vine si catre o alta neagra se indreapta.

Societatea – chiar daca e singulara, in acest caz o femeie- este una complementara, cu revolutii interne si care “Asteapta” parca intr-un timp care nu mai se scurge, care devine “atemporal”.

“fantoma” care tine o maimuta-cu-mai-multe-brate pe mana, iar cadrul este completat de o vaza in care apare un chip de caprioara, masa care parca e la raze si se vede un alt mamifer, pe pereti se vad tot felul de aripi- ornamente… iarasi este o compozitie plina de semnificatie – cursul albului orbitor, curat, nepatat schimbat de dreptunghiul rosu, ca o pata de sange pe perete…

Carrington ne da sansa ca printr-un fantastic semigrotesc – nu e atat de brutal si incarcat ca la Bosch (a nu se intelege altceva, imi place Hieronymus)- sa ne identificam sau nu. Fiecare alege ce vrea, pana la urma libertatea consta si in ALEGERE, nu?

Partea subiectiva e usor de ghicit.

Pana si obiectele sunt personificate, IAR spaimele au chip – corb, un fel de vrajitoare, balena, rechini, …sunetul fiind de suierat dupa tine. ca o adiere uracioasa, rece, stridenta. brrr!

CUVINTELE EI: “I WARN YOU, I REFUSE TO BE AN OBJECT.” – te-am avertizat! refuz sa fiu un obiect! mi-au ramas in cap de mai mult timp si … fiind o FEMINISTA, asta e… KEEP going. Carrington a fost prima femeie femista – cel putin declarativ.

 

 

 

 

 

Objects Surrealism

29 Jul

Astazi continuu cu studiul personal si ajung la Suprarealismul Obiectelor – pentru ca alta tema nu am vazut si pentru ca totul este rece (asa pare).

Universul danezului Sven Dalsgaard ESTE amorf, calculat, care nu lasa loc de interpretare multa – poate doar din prisma culorilor.

Incep cu a zice ca exista similitudini cu alt pictor, Manzoni, cu care se regaseste IN felul IN CARE rotunjeste creatia – DESI e uneori o pata de culoare (sa zicem albastra), Sven duce dincolo de simplitate – si anume ca e esentiala pictura in sine, nu CUM o faci (ce materiale utilizezi, cum le “folosesti”) – vezi “minunea albastra” in care, tricoul este sub un material albastru.

Liniile lui Dalsgaard sunt fixe, statice, parca asteapta sa le atingi ca sa se indoaie, lipeasca, separe, ridice, franga – desi sunt oameni…da, ciudat, dar cele 3 liniute verticale care “se tin de mana” intruchipeaza FAMILIA (asa e titlul tabloului).

Mai exista butoane care trebuie apasate ca sa se inchida sau deschida mecanismele (date de linii).

Dupa mijlocul anilor ’50-60 incepe sa faca sculpturi (scaune, in cea mai mare parte) si picturile sa aiba si steagurile Danemarcii.

Dalsgaard da definitie si impinge obiectul catre un SINE. In mai multe tablouri sunt “tapuse” care strabat sau strapung panza pe diagonala. Ca si cum “eu sunt primul” (chiar daca sunt “chestii” pictate dedesubtul liniei).

Portretele lui Sven Dalsgaard par usor cubiste, liniile frante si usoara rotunjire a urechilor si gatului indulcesc parca totul.

Culorile? de la neutre pana la calde, insa primare (rosu, galben si albastru). de ce le foloseste Sven? tocmai am zis: ca sa iti ramana in memorie. Daca facea un portret plin de detalii ca Velasquez se pierdea usor in urma – nu mai tii minte neaparat detaliile, ci poate privirile.

In plus, folosirea culorii aici nu e pur intamplatoare – cu ele (cele primare) ajunge sa le faca pe cele secundare (verdele se obtine din galben si albastru, nu?). Exista fie prea putina culoare, fie tot tabloul e “monocromatic”.

Rosul folosit e cel care iti strapunge memoria – puternic, viu, viril.

Predominant la Sven e totusi albastrul. E nelipsit. DE CE?

In simbolistica culorilor albastru e de obicei asociat cu un calm, cu o anumit simtamant de devotament, incredere sau chiar nesigurantei. Cu toate acestea, albastrul mai poate fi inglobat in imaterial: mai toate converg catre un vid (apa, aerul, diamantul, cristal).

Despre galben pot cita doar pe Goethe (in Teoria Culorilor) si anume ca e „o culoare vesela, vie si cu efect linistitor; insa ea aluneca lesne intr-o culoare neplacuta, prin cele mai usoare combinatii ea depreciindu-se, devenind urata si batand in gri”. Kandinsky ii da si un sunet, respectiv “galbenul luminos rasuna ca o trompeta ascutita (…) sau in fanfare stralucitoare”.

Daca exista carti in care Planeta Pamant pare acoperita cu o piele electronica, aici, Sven pare ca propune o lume de levitatie (alba), impersonala, glaciala. Privitorul nu se identifica neaparat cu ceea ce vede, cat poate sa constate ca “obiectele” privesc spre el. Pana si caprioara e metamorfozata in “simbolul” de obiect (e pe post de palarie).