Romanul Saptamanii / Scriitorul Saptamanii

Sunt incluse si opinii despre scriitori.
Sau interviuri. :)

Biblia si fantomele sale sau cum sa te torsionezi in gandire

0

Salutare!

De astazi e cazul sa revin la vechile placeri -intelectuale, spirituale si nu numai.

Despre cartea de fata pot sa desfac mai mult -petalele- si sa va port pe unde vreau.

Sa o iau cu o introducere finesse: cartea din fata mea a venit ca raspuns (sau poate chiar completare) a celei din 1996 a francezilor Francoise Dolto si Gerard Severin (in fine, sunt si accente pe acolo, dar nu am eu tastatura pe franceza), „Les Evangiles et la foi au risque de la psychanalise ou la vie du desir”.

Cu toate acestea, Didier Dumas regaseste in Biblia si fantomele sale noi drumuri pe care religia le-a lasat in urma sa: psihanaliza si istoria.

Fie ca e vorba de druizi, samani, mistagogii greci (adica preotii din Grecia Antica), fie ca e de Freud si teama lui de a nu fi luat in colimator de Papa si de alti reprezentanti ai Bisericii – asa cum a facut din psihanaliza o imbracaminte stiintifica pentru a evita partea si complicatiile biblice-, Dumas atinge multe aspecte ale religiei, istoriei si psihanalizei ca intr-un tetraedru intors pe toate partile.

Astfel, multe aspecte ale psihanalizei isi au originea (radacina) din civilizatiile au fost mentionate in Biblie. Exemple? Primii doi copii ai lui Adam si Evei apar sub denumirea de forcluziune a Numelui-Tatalui, condamnarea lui Cain este de fapt teoretizarea fantomei (intalnita la Nicholas Abraham), iar in ceea ce priveste povestea lui Noe si a copiilor sai – teoria transgenerationista dupa care s-au construit de fapt clasele sociale (cu toate astea nu exista un autor care sa fi teoretizat acesta idee :) ).

despre fantasme si vise -materiale de studiu ale lui Jung mai mult, decat ale lui Freud, care era pamantean in actiuni si gandire-, Dolto si alti specialisti sunt unanim de acord ca reprezinta de fapt senzatiile corporale ale imaginilor, nu neaparat (Sau per se, cum imi place sa zic) ale cuvintelor. Altfel spus, cele doua “instrumente mortale” sunt de fapt gandiri in imagini – pe care le asimilam si in primii 3 ani de viata, iar apoi … se torsioneaza totul spre “un material fluid” – in jurul constiintei.

Limbajul imaginilor este unul mai putin explicit, dar cu mult mai profund, mai dens, mai expresiv decat acela al cuvintelor.

Unele imagini sunt acelea din Biblie: Dumnezeu care il scindeaza pe Adam sa o extraga pe Eva, Noe care se imbarca pe ARCA cu fauna (in dublu exemplar, pentru reproducere) … sunt toate un limbaj de sine statator -si reprezinta procese mentale per secundam pentru a da sens viselor. Cunoastea inconstienta din acest limbaj al imaginilor este si ea plina de pericole- nelipsita de absurd deseori.

Psihanaliza are scopul de a le introduce si traduce (pr)in constiinta. Analiza unui vis nu este per primam un act de sine statator, nu e niciodata exhaustiva si nici nu se finalizeaza odata cu terminarea unui vis sau a unei imagini. Ea continua, proaspata si in alte “sensuri” sau “imagini” ani de-a lungul.

ISTORIA?

Dumas propune o analiza si o paralela interesanta intre povestea din Vechiul Testament si Revolutia Franceza – Biserica Catolica nu a incurajat citirea si propagarea religiei (sub FORMAT de Biblie). Sub domnia lui Ludovic al XIV-lea persoanele care aveau un exemplat de Sfanta Scriptura erau trimisi usor la galere – cu toate astea, hughenotii nu mai stiau cum sa ascunda astfel de volume de soldatii avizi de varsarea de sange + de respectare a cuvintelor ludovicului. Pe vremea aceea, bonetele femeilor erau considerate sacre – astfel hughenotii au inceput sa scrie si transcrie cuvantul Scripturii in miniaturi care dispareau de fapt in parul sotiilor atunci cand soldatii veneau “flamanzi” si cautau prin dulapuri si pardoseli.

Majoritatea oamenilor credeau ca Biblia a fost scrisa de MOISE, iar ganditorii si oamenii literelor ca Spinoza sau Richard Simon care voiau sa darame aceste gandiri erau boicotati, iar teoriile lor cel putin interzise.

Alte piste – Tora, ADICA textul ebraic al Vechiului Testamentului sau Deuteronomul si chiar textul sacerdotal (i.Hr) sunt texte in care nu se regasesc ingeri, demoni, vreo divinitate sub chip de Sarpe sau Gradina Edenului (sunt scrieri pline de legi!).

Biblia si fantomele sale iti arata cum mitologia descendentilor lui Adam si ai lui Noe se transmite prin diverse modalitati -cel putin limbajul imaginilor si chiar al legilor- in lungul sir al generatiilor (din care facem parte).

Fantomele sunt de fapt legaturile cu realitatea -chiar daca ne place sau nu- a Bibliei.

Cartea lui Dumas ofera atat scrierea ecumenica, cat si cea a lui Andre Chouraqui a unor “dovezi” biblice a “lumii ideilor” in care ne putem scalda -daca avem intrebari si cautam raspusuri care mai de care “altfel” sau care sa inchida un ciclu al valorilor -transmise la scoala si in viata de zi cu zi. Configuratia sensurilor oferite de Dumas devine o alta cu cat citesti mai mult. De exemplu, Gradina Edenului are “un cordon ombilical” si o “falicitate divina” intruchipate prin pomii care cresc acolo si prin fluviul cu 4 capete/brate – impartindu-se spatiul in 4. Uitati deci un limbaj al imaginilor.

 

 

Hasek sau cand satira e o forma de educare

0

Salutare!

Jaroslav Hasek a fost un scriitor CEH, din perioada interbelica, iar cartea de fata se numeste “Serata abstinentilor sau distractie americana” (SASDA), compusa din mai multe povestioare (50 la numar) -deci are un plus, ca poate fi parcursa USOR, FOARTE.

Cu ce te poate cuceri aceasta carte?

In prima povestire – Cehia e sub dominatie AustroUngara- un barbat care mananca si bea cu satenii, cu ocazia celebrarii unui erou national, are nevoie si la buda. DA, Hasek scrie si descrie despre aceasta nevoie aceasta povestioara. Interesant e cum asteapta el momentul proprice si se duce la un stejar falnic. ei bine, acela era stejarul sub care se odihnise eroul sarbautorit. Si asa a ajunge acel om dusman al natiei (Cehe, ca doar din Cehia is majoritatea) din motive ce tin de o nevoie absolut umana, dar venita intr-un moment nepotrivit – si rezolvata intr-un loc total nepotrivit. Urmeaza povestioare IRONICE despre Imperiul Roman – Trossulus, imparatul Tiberius pe vremea lui Cezar… cum se decapitau inainte sa zica CE vor.. Cum ar fi o Judecata de Apoi – ironic vazuta si ea. In care arhanghelul primeste o petitie si o scrisoare in care i se spune conditiile in care “sa ia” pacatosul si …pe altul sa elibereze. Mai sunt ecourile prohibitiei americane la cehi, o serata oficial fara alcool care se transforma intr-o betie de pomina, apoi peripetiile unui turist prin orasele germane, pus fata in fata cu un ghid care stie ce vrea (dar chiar stie!).

Hasek in aceasta SASDA rade de toate lumea – cehi, unguri, austrieci, nemti, sarbi, de burjui, de popi, de dascali si de elevii lor.

Lumea lui Hasek se afla la mai multe granite: intre contemporana si veche sau chiar moderna pe alocuri, intre state si imperii, intre religie si ironie,

Viata mondena in toate aceste ingen se rezuma la rivalitatea dintre diferitele ingen-uri si la cumplitele incaierari din carciumile fiecarui ingen in parte. (p. 10, Ed Art). 

Ma intorc la personajele hasekiene – unele sunt de origine ceha (agricultorul Jan Pavlicek din Sviny din povestirea Un tradator al natiunii la Chotebor), altele arata portrete pitoresti ale unor germani (Jogelli Klopter, grasunul din Ghidul strainilor din orasul svabesc Neuburg), chiar romani (comandantul lictorilor secreti din Arrelia in Patania lui Caius Antonius Trossulus), pe alocuri si polonezi (pescarul galitian Gulaj, din povestirea omonima), etc. pana la animale inzestrate cu “boli” sau daruri profund omeneşti (un magar pofticios si o capră constiincioasa, din O poveste cu magari din Bosnia sau un caine blazat, din Ogarul domnului baron).

„Cerbul nu sufera de tuberculoza pentru ca el cauta si gaseste in padure o buruiana care constituie componentul principal al „ceaiului de padure”, pe care-l prepara fostul padurar Suminsky, din strada Kaminsky numarul 26. Numeroase scrisori de mulţumiri din America, Australia, Noua Zeelanda, insula Corsica, Michle (cartier din Praga, n.a.), Londra, Paris si Podebrady.” (p. 93).

Best storiesO poveste cu magari din Bosnia, Catastrofa miniera, Expeditia borfasului Sejba, Comert cu sicrie, Ogarul domnului baron, Un tradator al natiunii la Chotebor, O penibila afacere de stat, Din jurnalul unui burjui din Ufa.

Situatiile absurde ale personajelor – plus actiunile si consecintele faptelor acestora- te fac sa razi, ca apoi sa te intrebi “EU CUM AS FI FACUT?“.

coperta ed ART

coperta ed ART

intre suicid si nebunie se afla iubirea

0

Salut!

Nu vă faceți griji, eu nu m-aș sinucide pentru niciun tip, oricat de înalt sau scund ar fi sau orice calități și defecte ar avea.

I am more important than him. :))

Revenind, titlul e cu scopul de a vă face curioși despre o carte, ca doar așa puteți citi o postare. :))

Cartea de azi se numește „Poate că da, poate că nu”, iar în original o găsiți sub forma de “Forse che si forse che no” și a fost scrisă de Gabriele D’Annunzio.

Încă din titlu vedem un laitmotiv „poate”, care arăta pendularea Isabellei între meditație, dorință, renegare, prin care se pot toate traduce remușcarea – în fața sentimentelor ei.

Chiar și în carte, dacă te apuci să o analizezi în timp ce o citești vei constata că abundă cuvântul „poate”. NU EXISTĂ capitol fara acest cuvant.

„- Poate – răspundea femeia, aproape ferindu-și zâmbetul de vântul puternic, în bătaia vălului său mare când gri când argintiu ca sălciile din câmpia în mișcare.” 

Femeia care spune „poate” este Isabella Inghirami, probabil în realitate Contesa Giuseppina Mancini, asa cum reiese din jurnalul din 14 august 1908 al autorului.

 

Vocea şi gândurile lui Paolo Tarsis (sau ale personajelor sale romanești) vor deveni adesea inspiratoare de fraze şi gânduri pe care apoi poetul le va insera în scrisori pentru a fi trimise amantelor.

E complicat din această ambiguitate să reconstitui filologic arta lui și să o deduci din viaţă (concret), cel puțin printr-o separare.

Și dacă inițial în Forse, deja citata Manicini şi Franci (prietenă şi pentru o noapte, amantă) au devenit respectiv Isabella şi Vana, pentru ca pe urmă să inspire faptele celor două protagoniste și alte femei care în acele luni îl vor însoţi în călătoriile de dragoste ale poetului: Nathalie de Goloubef, Beatrice Alvarez de Toledo şi soţul Illan de Toledo (Aldo în roman).

Va fi amintită și Eleonora Duse was an Italian actress, often known simply as Duse și călătoria lor în Egipt. În lungul flashback despre aventurile lui Paolo şi Giulio, imaginilor egiptene li se vor adăuga imagini algeriene, luate din cărţile pictorului Formentin despre călătoriile sale în Algeria, şi viziuni de peisaje de la distanţă, văzute în acei ani de către exploratorul englez Henry Savane Landor (cunoscut de D’Annunzio în Florenţa).

Giulio Cambiaso este Orville Wright, prăbușit în timpul unei tentative de record de zbor; Paul Tarsis este Wilbur Wright, care va răzbuna moartea fratelui-prieten survolând şi depăşind obiective neatinse niciodată înainte.

Romanul Forse este situat printre „evenimentele cele mai moderne” din epocă, dar acest modernism nu trebuie să fie înţeles greșit.

Mașina este aproape glorificată: în graba iniţială către Mantova a maşinii roşii lansată într-o furibundă cursă mortala; în cursa spre cer a dispozitivului dedalic lansat „la o înălţime niciodată atinsă”; în zborurile de dragoste deasupra lui Arno şi Pisa; în cursa nebună lângă Covigliaio spre Florenţa şi către Isabella şi apoi din nou în trecerea mării lui «Ulise şi Aeneas» deasupra Ardea spre moarte, apoi învinsă de aproape strigata «voință de a trăi».

Dar această alternare continuă de „rapiditate care dă fiori” şi acea „rapiditate care se înalță” nu trebuie să inducă în eroare: nu trebuie să confundăm Modernismul cu Futurismul, care se năștea chiar în acei ani.

Celebrarea mecanismului perfect este și demistificare. (…) Voinţa este singura apărare şi armă a omului; o voință temerară, perfectă, aspră, tensionată, oarbă, sinuoasă, ezitantă, disperată, neliniștită şi victorioasă. Voința de a ajunge, de a plânge, voința de martir, de respingere, de trăire şi de joc. Dar singura putere fără limite capabilă de a o dezarma este iubirea: vârtejul dragostei. Dragostea implacabilă o învinge pe Isabella, o învinge pe Vana, îi învinge pe Aldo și Paolo; dragostea sfidează „moartea care însoțește fiecare joc care merită să fie jucat”.

Pentru că nimic nu este cert cu excepţia cruzimii şi foamei inimii.

Dragostea și prietenia sunt protagoniştii, şi în chin şi bucurie sunt doar o febră. Acea voluptate sălbatică, sângeroasă, letală, inamică şi nouă, va pilota funcționarea mecanismului “exact”, care depinde prosteşte de “aprinderea unei scântei”, “desprinderea unui fir”, ruptura unei elice sau «desprinderea unui șurub de la țeava de eșapament “. Ce împinge mașina este pe scurt omul… Fără om, maşina este o “carcasă neînsufleţită”.

Pe scurt?

O carte lirică prin 70% din cuprins, deși e roman.. ȘI mă turbează lirismul în genul epic/proză. Nu merge…ori e rece și clar (romanul) ori…nu mai e în sine. Nu poți alege cal-zebră-cu-pene-și-blană.

 

cu psihanaliza la control

0

Salutare!

Dupa lupte seculare si pauze interminabile -aproape- am terminat si eu romanul lui Irvin Yalom, “Miniciuni pe canapea” sau in engleza “Lying on the couch”.

Cartea este despre psihanaliza, cum se poate trece dincolo de “bariere” mintii si sufletesti -de ambele parti, respectiv terapeut-pacient- si cum se controleaza -sau nu- toate acestea ca un tot unitar.

Inca din primele pagini faci cunostinta cu Ernest si Marshall, cei doi terapeuti care vor ramane esentiali pentru toata parcurgerea romanului.

Ernest este un vaduv, cu un apetit sexual care a ramas neimplinit, iar la polul opus, Marshall este un om fara sentimente + sot + statornic cand vine vorba de stiinta psihologiei/psihanalizei.

Cu toate acestea, toate alegerile sunt ale omului – si ma refer la alegerile facute, cat si la cele nefacute, iar consecintele … pe langa surprinzatoare, sunt uneori foarte amuzante – recunosc, am ras cu lacrimi la unele pagini/pasaje.

Vocabularul este unul flexibil si foarte “neacademic” -dupa unii “sensibili”-, insa tocmai acesta ii da farmec aparte cartii. Poate daca era un limbaj strict, ne-omenos si formal as fi aruncat prima cartea -si nici n-o cumparam.

Justin, un client al lui Ernest, intra in biroul lui intr-o zi pentru a-l informa ca si-a parasit sotia pentru o alta femeie si ca nu s-a simtit niciodata mai fericit – mda… ce sa zic eu? :)) 

Cu toate acestea, femeia pe care Justin a lasat-o in urma apare ca o regina de gheata si o femeie foarte amara – pe nume Carol- si care are planuri proprii in incercarea de a exacerba un fel de razbunare.

Ca parte a schemei sale (adica plan, cum s-ar zice), ea insasi  alege sa devina pacienta lui Ernest – pentru ca ea credea si era convinsa ca el a fost cel care l-a incurajat pe sotul ei (pe Justin-cel-adulterin) sa o paraseasca.

Intr-un alt spatiu, sotia lui Marshall, pe nume Shirley, devine din ce in ce mai interesata de meditatia ikebana si Zen, deoarece sotul ei aprinde o prietenie cu un fost pacient -care este literalmente prea bun pentru a fi adevarat.

Partile bune ale cartii profesorului de psihiatrie din Universitatea Stanford?

-ca cititor urmaresti drama cum se dezvaluie in timp

-cum fiecare personaj isi joaca rolul in mainile/mintile altcuiva din nou si din nou – iar toate acestea se fac in numele psihologiei/psihanalizei

-desi e drama psihologica, “Minciuni pe canapea” are si umor negru – sunt fana! :)))) am ras de m-am tinut cu mainile de speteaza patului. :))

-gasesti si sugestii despre lectia erotica – si chiar lectii despre lectii (suna prost? ei bine chiar asa e).

-personajele feminine sunt adesea cu probleme sexuale – hiperexcitabile, hiperactive, hiper .. ce vreti voi. Belle Felini este un exemplu in acest sens cu “autosatisfacerea” in masina ca sa fie vazuta de barbatii din tiruri sau jeep-uri, iar Carol, care mai ca s-ar cocota peste terapeutul Ernest ca sa ii arate ca nu e asa cum si-o zugravea el -din terapia si conversatiile cu sotul ei.

-Terapeutii au si ei probleme lor -de dinamica sexuala, sociala si constienta. In timp ce unul este foarte “deschis” la ceea ce se poate intampla, celalalt ramane vesnic rece si implacabil.

“Minciuni pe canapea” de Irvin Yalom este pentru persoana care are nevoie de mai multe ore libere pe zi pentru a citi fara intreruperi sau pentru cineva care se bucura de o poveste bine scrisa si bine pusa in scena – care va v-a tine cu rasuflarea intretaiata pentru “a ghici pana la capat” ce se intampla.

Ah, sa precizez ca Yahom nu isi inchide povestea?

Adica va trebui sa va creati sfarsitul dvs. – care va fi corect, culmea, indiferent de ce si cum il vreti. :)

Este o carte pentru care timpul chiar nu ar trebui sa conteze -cat acordati. 2 ore pe zi sunt suficiente -timp de 5 zile maximum.

arhiva personala

arhiva personala

 

 

 

roza din alexandria recenzie

0

Salutare!

Da, poate parea ciudat cum stau atata pe internet si citesc si din doua carti deodata si le mai si pricep, mai am timp si de atacuri de panica si timp sa astept cine stie ce semn de viata – asta dupa ce imi consum neuronii toata ziua, e rabdare si pentru asta, pana la o limita, cand e chiar “pauza” si iesit pe usa direct.

Manuel Vázquez Montalbán a scris “Roza din Alexandria” – un caz Carvalho sau in spaniola, La rosa de Alejandría. O mica detaliere de cum am ales cartea si ce stare aveam atunci -cand am ales-o. Dat fiind schimbarile din viata mea din ultimele 2 luni si ceva, normal ..ca iarasi o sa fac o biblioteca si aici – mai am vreo 3 pe 3 arii mari (beletristica, medicina si istorice). In beletristica intra si politistele – la care ..am bataturi in palme de atatea pagini si idei. :)

Ca si Agatha Christie (cu Poirot) sau  Sir Arthur Conan Doyle (cu Sherlock Holmes) si altele (Nora Roberts avea si ea la un moment dat o detectiva batausa…), eh Montalbán il are pe José “Pepe” Carvalho. Simple. :)

In cartea de fata (una dintre cele 22!!) o sa ai parte de o excursie la capatul marii.

Actiunea incepe dupa ce un var de Charo e ucis (sa mai zic si cu salbaticie?), iar detectivul Carvalho initiaza ancheta (logic, nu? ma rog, in Romania incepe actiunea dupa ce se sesizeaza familia… :)), pe durata careia va intalni mai multe personaje curioase pe traseul Lift Spanish.

Trandafirul din Alexandria ramane o cronica realista – chiar daca e fictiune- a unei arii sordide de frici, suferinte, saracie -oameni care traiesc sub limita bunului simt. Vazquez accentueaza ideea existentei educatiei sentimentale – spune barbatilor si femeilor care nu ar putea iubi in mod liber ca societatea si cultura au impiedicat dezvoltarea normala a sentimentelor, a dragostei. Femeia a iubit intotdeauna un om casatorit, din clasa de mijloc, pentru ca ea a gasit (dupa ce a cautat) refugiu in bani – insa nu a indraznit sa caute linistea alaturi de cel care a iubit-o cu adevarat.

Cu toate acestea, anii nu trec in zadar, iar autorul acestui roman ne aminteste ca noi nu suntem aceiasi ca la saisprezece sau saptesprezece ca atunci cand aveam patruzeci de ani.

Viata ne impiedica, ne atrage spre adevarurile noastre cele mai intime, varsta le aduce pe linia de plutire si le pune in mainile ocaziilor.

Femeia iubita din adolescenta nu mai este femeia pe care o iubesti la varsta adulta. S-ar putea sa nu fie.

Iar acest lucru devine penal, pentru ca exista cei care se simt nevinovati de trecutul lor, care nu inteleg ca trecutul si visele din trecut sunt pura iluzie intr-un real/prezent -atunci cand se confrunta cu adevarul sau cu schimbarea. de ce? Pentru ca ochii celor care te-ar fi iubit, acum te folosesc doar pe tine – de la dezamăgire la distrugere – proprie sau straina – sunt momente doar la un pas distanta.

Spre deosebire de ceilalti doi scriitori, care “abunda” de ratiune sau paradoxuri ale logicii si ilogicii (da, asa mi se par mie cartile Agathei cel putin), Vázquez Montalbán a lasat o lectie putin asumata de continuatorii romanului negru spaniol (ca acesta e genul, asa ii zice, la o cautare anume). Mai precis, Montalbán a deschis ferestrele si a lasat casa subgenului sa se aeriseasca putin.

Ce e romanul negru?

E un roman politist, cu crime atroce-cel putin una, cu o viziune mai mult decat pesimista (vorba mea).

Francezii au o colectie intitulata roman noir – Jean Amila, Leo Malet.

Cum au facut americanii mai multe filme, dupa romanele autorilor lor, Postasul suna intotdeauna de doua ori (sunt cel putin trei ecranizari), altele cu Humphrey Bogart – in care in timpul anchetei mor mai multi (iubita, fratele, bunica…).

Romanele sunt bune la capitolul psihologic, nu au multe pagini – maximum 200 pagini-, fara descrieri luxuriante sau obositoare, cu dialoguri interesante.

Stephen King a inclus fantasticul, basmul, tragedia, chiar daca a pornit de la romanul negru, el l-a dus catre o alta zona.

despre sigurante si nesigurante

0

 

Salutare!

Astăzi o să vă scriu câte puțin despre o carte și anume ENIGMATICA SOSIRE, de către V. S. Naipaul.

Scriitorul din Trinidad care a scris despre toate stările, expresiile sufletului a tânărului care, la 20 de ani, pleacă spre Regatul Unit pentru a-și împlini visul: de a deveni scriitor.

Scrierea lui Naipaul este una sinceră, presărată cu tensiune internă, cu siguranță și nesiguranța zilei de mâine, cu umilință. Printre întâmplări se află și moartea unui grădinar – unde  stătea în chirie-, moment în care descoperim candoarea și compasiunea lui Naipaul sau versiunea aproximativă a lui.

Titlul cărții lui Naipaul coincide cu Apollinaire, care a ajuns enigmatic pentru pictura lui Giorgio de Chirico – am o slăbiciune și anume tot ceea ce fac sau situații să se raporteze la picturi. Deci și cartea aceasta, într-o mare parte și-a găsit locul în Istoria Artei. Despre tabloul cu pricina? Un detaliu iluminează totul, iar dintr-un alt plan, făcându-și drumul ghemuit de pe o scenă care e atât în umbră, cât și în soare, două figuri netede cu chipurile ascunse spre noi și spatele lor către un zid, își fac apariția (ideea de enigmatică sosire), iar de deasupra zidului se înalță o pânză însorită (un fel de speranță sau că voiajul va fi încununat cu belșug sau de încălzire a ființei).

Romanul lui Naipaul se ocupă de această sosire și, mai mult, de ce ar putea fi atunci plecarea, căci el a fost mult timp bântuit de senzația că, în urma revenirii, din această vizită în orașul antic, călătorul ar trebui să găsească de fapt că mijlocul de transport (de navigație) a dispărut. Și deci, că viața abia atunci va fi fost trăită.

Mai exact, viața este pregătitoare pentru ceea ce va fi prea târziu, iar pregătirea înseamnă totul.

În această carte (și chiar și tablou), acest lucru nu este privit cu indignare, ci cu demnitate, iar cartea amplă în care se desfășoară un mozaic emoțional, psihic și fizic al lui Naipaul este delicat și curajos.
Nu a existat nicio enigmă în sosirea lui Naipaul pe aceste maluri cu aproape patruzeci de ani în urmă, pentru că, cu toate greșelile sale, Anglia a oferit cea mai bună ocazie pentru un indian foarte inteligent și foarte sensibil de 20 de ani din Trinidad cu ambiții de a fi scriitor și metropolit.  Nicio enigmă, dar ceva miracol a fost pentru Naipaul, care, venind să vadă – cu profunzimea și pasiunea privirii sale serioase – natura reală a darurilor sale, a sinelui său și a materialului său adevărat a reușit de fapt să-și transmită neînțelegerile în artă (scris).

Enigma de la sosire reprezintă în continuare pretenția lui Naipaul de a fi, în calitate de romancier și critic al societăților, cel mai important „produs de import” de la Joseph Conrad și Henry James încoace.

Cartea lui Naipaul creează o altă lume, una din cotidianitatea din Wiltshire, cu vecinii și tristețea lor obișnuită, mândri și cu mici povești și întâmplări care îî „dărâmă” ca indivizi. Cursul imperiului este un alt lucru între cele două viziuni. La Naipaul este acolo, povestit de la celelalte capete ale pământului (ambii Indii), precum și acolo în cabana lui pe moșie. Și, în viziunea lui Naipaul, moșia în sine este creatura imperiului, un imperiu care acum se înclină cu grijă la necesități încă mari. Legătura cu imperiul cu este una ca o ață subțire de paianjen – rezistentă și mai puțin sentimentală față de cea a lui Conrad. Lumea liniștită din Wiltshire nu este idilică, neafectată sau neinfectată. De ce? Pentru că intervalele militare ale coborâșurilor se reverberează la războiul trecut, prezent și viitor, iar umilirea internă se transformă într-o ucidere. Da, există un dictator și numele lui este solvabilitatea –da, importanța existenței siguranței și nesiguranței dictate de bani. Naipaul este adeptul retragerii, intimității, politeții îndepărtate de proprietarul său nevăzut (de două ori pre-întrevăzut în toți anii).

În „Enigmatica sosire”, Naipaul se preocupă foarte mult de securitatea personajului său – atât exterioară cât și interioară. Cu toate acestea, incertitudinea promptă a lui -deși atunci era un tânăr pesimist plin de speranță (paradoxal? Nu!)- se răzbună și e amplificată de nemuritoarea-i umilință… Nesiguranța alertă a tânărului scriitor în curtea lui Earl acoperă toate aspectele, cu excepția a ceea ce se va dovedi a fi materialul său real (se stabilește a fi un scriitor cunoscut, știind din punct de vedere social). Insecuritatea lui Naipaul este fie rasistă, fie sexuală fie financiară (deși distincte, la el sunt unitare, într-o bulă de săpun și-l definesc într-o mare măsură).

cum sa traiesti cu o sotie necredincioasa

0

Alberto Moravia povesteste despre „Cum sa traiesti cu o sotie necredincioasa” intr-un mod usor de citit, inteles si chiar daca uneori situatiile sunt paradoxale (logicii sau emotiei) reuseste sa te prinda nepregatit pana la sfarsitul fiecarei relatari.  E chiar ultima carte, din anul in care a murit – 1990.

„Cum sa traiesti cu o sotie necredincioasa” cuprinde 16 mozaicuri sentimentale din viata de zi cu zi a unor diverse cupluri, respectiv Vila de vineri, Tava din fata usii, Pe autostrada, Gandeste!, Femeia cu ochii sasii, Ma cheama Alice, sunt un titirez, Dar tu ce fel de fluture esti?, In fiecare zi un inger imi incredinteaza adevarul, Iat-o pe Venus intreaga, grea precum aurul, Fata morgana, Femeia-girafa, Dar usa-geam nu e fereastra, Cum sa traiesti cu o sotie necredincioasa, O fi adevarat, o fi minciuna?, Jucatorul de sah si Latina Express.

Relatarea este si din interiorul personajelor – cel putin a partii masculine-, iar din exterior, la final, cand trage concluzia intregii povesti.

Moravia este usor ironic in toate „scenele” de mai sus – eu una am vazut ca o piesa de teatru la care se schimba decorul cu fiecare povestire si cuplu nou. Totul se poate invarti si rasuci catre aceeasi idee: femeia cauta altceva cand totul devine anost, rece in jurul ei. Inteligenta sau activitatile femeilor sunt diverse – casnica, fotomodel, infirmiera, avocat .. -, gradul de educatie INTERIOR este dejugat ca fiind ieftin si superficial. CIUDAT, dar mi-a lasat o usoara nota misogina peste toata scrierea. Si chiar si asa, mi-a placut. NU a fost misoginul clasic, ca femeia sa stea la cratita, ci doar ‘mecanismul’ actului.

In majoritatea povestirilor exista un act de violenta al barbatului indreptat spre femeie si surprinzator, nu sotul uneori o bate, alteori chiar amantul sau “soarta”, mama…:

In prima povestire, Alina descopera sado-masochismul cu amantul, care isi abroga drepturi peste sot si o bate si asta pana se prinde ea ca e cu ura toata faza, nu ca e un joc erotic, cum il percepea ea si pana la urma se intoarce la sot, Stefano;

insa ea s-a intors la amant si ca sa se vindece, poate, de raceala lui didactica printr-un raport violent, pe care ea il numeste dragoste, iar lui nu-i ramane decat arida, comica aproape, consolare a celor doua coperte ale enciclopediei psihanalitice.”

In a doua relatare, Magda e umilita in public de sotul bogat, scund si chel, pana cand ajunge sa ingenuncheze sa ii sarute bocancul – fapt vazut de Gian Maria, un pusti indragostit de ea si care trebuie sa vada si sa auda multe, pana se hotaraste ca totul e degeaba in ceea ce o priveste.

O urma, pastrand o distanta intre patru sau cinci trepte, si, asa cum prevazuse, o vazu indreptandu-se spre coridorul primului etaj. Atunci o urma, la aceeasi distanta, pe coridorul larg, in semiintuneric, printre cele doua siruri de usi inchise. pe neasteptate o vazu cum se misca lenes, lasandu-si cu oboseala, la fiecare pas, toata greutatea trupului pe picioare. isi dadu seama ca se indragostise de ea. intelese asta din faptul ca nu dorea nici sa-i vorbeasca si nici, cu atat mai putin, daca i-ar fi trecut prin cap, sa faca dragoste cu ea“.

In cea de-a treia povestire o gasim pe Amalia, care se urca in masina tipului insurat (Giacomo), cel CARE initial dorea sa nu calatoreasca singur pana la Florenta si care… devine iritat ca vorbea despre o operatie care a avut un final neasteptat si dupa care, in acea seara si nici a doua zi, sotie-sa nu venise la spital… aproape ca inclesteaza mainile pe volan. Pana la urma vede ca femeia era gravida – ii placea sa o vada surazand si intelege de ce sanul era atat de ferm cand il atinse din greseala. Final surprinzator dupa prima parte in care isi musca maxilarul, nu?

In Gandeste!, Pegoraro mai are nitel si se transforma (simte ca nu se poate concentra) cand nevasta-sa ii urla ca are atatea facturi de platit, ca fiica-sa cea mica vrea o masina, ca fiica-sa cea mare il toca la cap sa inchirieze o casa mai mare ca sa se mute cu gemenii si sotul ei, fiul mijlociu avea probleme cu drogurile… Pana la urma, pleaca barbatul de acasa, la lucru..unde surpriza! si un subaltern se plangea ca firma era pe minus, ca aproape dadeau faliment, ca e o escrocherie, ca oamenii se plang de firma.. !

Va las sa mai si cititi! ca daca va fac eu rezumatul nu cred care are niciun farmec. Tot ce pot sa va zic e ca majoritatea sotilor STIU ca sotia lor II inseala – e un fel de aranjament tacit, ca o invoiala-, in timp ce altii, ISI IMAGINEAZA asta.

In plus ti se sugereaza ca si in haos -aparent- si disciplina (interioara, la fel de aparenta) EXISTA o relatie pe care nu o explica neaparat, dar care, odata intalnite ajung sa devina probleme existentiale, personale si de sexualitate. Unele personaje se alieneaza singure, se tortureaza psiho-afectiv, ar deveni criminale doar sa scape de obiectul pasiunii – nevasta necredincioasa.

DIALOGURILE sunt foarte amuzante, e imposibil sa nu va faca sa radeti! eu era sa scap cartea din maini de cateva ori bune!

Modul in care Moravia asambleaza dialogul, descrierile, limbajul, intriga, mecanismele deciziilor personajelor, trairile lor, gesturile… ESTE INFAILIBIL si diafan. Sunt destul de pretentioasa la carti – si nu numai-, insa m-a facut sa ii citesc cartea in 5 ore. :) Deci nimic altceva. CITIT!

Sunt cateva reactii interesante, trimiteri la Freud, la complexul lui Oedip.. Intersant, pentru ca daca citesti FREUD fara sa il judeci DE CE GANDEA ASA, poate … poate se deschid si alte sensuri alte NECREDINTEI femeilor.

Cum sa traiesti cu o sotie necredincioasa” este scriere si lectura usoare, cartea e in varianta Editurei Art.

NU ITI TREBUIE decat 5-6 ore din viata – maximum- ca sa o citesti si …sa te bucuri de situatii interesante, plauzibile -nu absurde sau “trase de par” – si sa zambesti!

ENJOY!

 

Va las un interviu cu Alberto!

tragedia colectiva

0

Dacă în celelalte cărți abordează rasismul, viața pe care o au femeile în lumea arabă/musulmană, Tahar Ben Jelloun în „Această orbitoare lipsă de lumină” ancorează acțiunea și întreg universul în 18 ani de închisoare în Sud-Estul Marocului, numită Tazmamart.

Cartea te macină puțin pe dinăuntru prin prisma ororilor reale la care au fost martori și supuși cei 23 de deținuți.

Cartea e dovada unei mărturii care ți se va lega de creier si suflet deopotrivă – rezistența prin spiritualitate în cazul unor grave încălcări ale drepturilor omului.

După atentatul și masacrul din Skhirat din iulie 1971, prizonierii au fost îngropați în întuneric (un prim sens al acestei orbitoare lipse a luminii) nu-se-știe-unde în deșert. Aceste temnițe erau morminte pe verticală.

„Noi eram noaptea. Nocturne în chip definitiv, trupurile noastre, respirația, bătăile inimii, bâjbâielile mâinilor noastre mergând de la un perete la altul fără niciun efort, căci spațiul era redus la dimensiunile unui mormânt pentru un om viu – de fiecare dată când rostesc acest cuvânt, ar trebui să îl înlocuiesc cu „supraviețuitor”, dar, în realitate, nu eram decât un VIEȚUITOR, îndurând viața într-o sărăcie extremă, ca pe o probă al cărei sfârșit nu putea fi decât moartea, o moarte ciudat de asemănătoare cu viața. (…) Mormântul a fost amenajat (iată încă un termen ce aparține vieții, dar trebuie să continui să împrumuți câte un mărunțis de la viață) astfel încât trupul să îndure toate suferințele care pot fi închipuite, să le rabde cu cea mai lentă dintre lentori și să păstreze în viață pentru a îndura alte chinuri. De fapt, mormântul era o celulă de trei metri lungime și un metru și jumătate lățime. Era mai cu seamă scundă, între un metro cincizeci și un metru șaizeci. Nu puteam să mă ridic în picioare. O gaură în care să te piși și să te caci. O gaură cu diametrul de zece centrimetri. Gaura făcea parte din trupul nostru. (…)” 

Jelloun aduce în memoria retinei descrieri foarte bine „închegate”, emoționante, pline de intensitate care te țin în tensiune – să nu lași cartea din mâini.

Fiecare celulă avea un număr cu individul său și, dacă stau să mă gândesc puțin, era luminată de inima și respirația lui. Astfel, la celula numărul 12 era Hamid, un tip foarte înalt, slab, cu pielea mată, fiul unui subofițer care își pierduse mâna în Indochina. Acesta a fost crescut de armată – Hamid voia să devină pilot de linie și să renunțe la armată. În celula 8 era Mostafa (a murit înțepat de scorpioni, muuulți!), în celula numărul 13 se găsea Bourras (a murit constipație), în celula numărul 6, Majid (berber din Agadir, era scund, uscat, și cu ochii ageri), în numărul 2 era Abdelkader (un om timid, rezervat, mic de statură, cu voce stinsă, care va muri…nu mai zic de ce), în „mormântul” 23 era Ruchdi (un om blând, grav, inteligent și fin), în celula 15 era Karim (un tip mic și îndesat, care provenea dintr-o familie în care partea bărbătească a făcut doar (și numai!) armata), Fellah sau numărul 14 era sensibil, făcea versuri ca să nu se mai gândească la El Mouth (Moartea).

Nu vă zic chiar tot, că după aceea nu mai citiți voi cartea!

„Această orbitoare lipsă de lumină” mi-a plăcut prin prisma povestirii, a veridicității, a apartenenței la realism și tragic, precum și tema – credinței- pe care Jelloun a acoperit-o într-un stil foarte practic și cu impact.

În acest sens, vă las un mic pasaj despre credință:

Îmi spuneam: Credința nu înseamnă teamă. Sinuciderea nu este o soluție. Suferința e o sfidare. Rezistența este o sarcină, nu o obligație. A-ți păstra demnitatea e tot ce-mi rămâne, tot ce ne mai rămâne. Fiecare face ce poate pentru ca demnitatea să nu-I fie înăbușită. Iată misiunea mea. Să rămân în picioare, să fiu om, niciodată o zdreanță, o cârpă cu care să ștergi pe jos, o eroare. (…)  Știi, dragul meu Ruchdi, rugăciunea e gratuitatea absolută. (…) Tăcerea era un drum, o cale pe care puteam ajunge din nou la mine însumi. ERAM tăcearea. Respirația mea, bătăile inimii deveniseră tăcere. Goliciunea mea interioară era secretul meu. Nu aveam nevoie de o dezvălui, nici să o celebrez în singurătatea mea mirosind a mucegai și urină. După câteva clipe de mare luciditate, cădeam din nou sub piatra de moară care măcina cu încetinitorul.”

Această orbitoare lipsă de lumină” de Tahar Ben Jelloun se găsește pe rafturile Editurii Art, se citește ușor – mai are niște termeni din arabă, dar îi găsești dacă ai curiozitatea să afli câte puțin din lumea lor.

E prima carte pe această temă și localizare, dar dacă e să extrapolăm, ar exista similitudinea rezistenței în închisoare prin credință și la Nicolae Steinhardt, „Jurnalul Fericirii”, cu același impact emoțional. De asemenea, un alt autor celebru, care a scris despre închisoare și credință a trăit în Rusia: Aleksandr Soljenițîn, devenit cunoscut  după publicarea romanului „Pavilionul canceroșilor”. În această operă, Soljenițîn abordează tragedia socială – Oleg și bolnavii de cancer care se află într-un lagăr de concentrare, în pavilionul 13, numit și pavilionul canceroșilor. În acest roman descoperim că fericirea poate fi revelată prin credință – astfel reușește să se vindece de tumoră. Spre deosebire de bolnavii canceroși, Oleg scapă de această maladie – a nu se uita și rolul medicinii practice (raze Roentgen, hormono-terapie).

Sebald si lumea

0

G. Sebald a fost un scriitor german, născut în Bavaria, în anul 1944 și care, la sfârșitul anului 2001 a decedat (infarct în timpul conducerii automobilului).

Sebald a abordat în patru cărți („Inelele lui Saturn”, „Emigranții”, „Vertigo” și „Austerlitz”) mai multe aspecte, printre care memoriile, călătoriile, ficțiunea, istoria, biografia sub un poliedru șlefuit, precum un creuzet.

„Inelele lui Saturn” de W.G. Sebald este o incursiune în umanism și umanitate– până la urmă.

În cartea de față, sub pretextul unei călătorii prin Anglia (comitatul Suffolk, Norwich, Norfolk…), autorul parcă îți relevă o lume care, dintr-un absurd clasic te-nvârte prin povești care mai de care mai spectaculoase. Pline de realism și ficțiune în același timp, pline de savoarea romanului clasic – deși, dacă l-aș compara cu Hogaș („Drumuri de munte”) al nostru, pare puțin mai spectaculos prin prisma exactității și structurii.

Astfel, asistăm la creșterea viermilor de mătase (rânduri frumos îmbrăcate, pe care le voi dezvolta mai jos), apoi la o iubire platonică a unor colegi de serviciu (Michael și Janine) – care au murit la o săptămână distanță si care aveau tabieturile lor-, la Lecția de anatomie a doctorului Tulp, o amănunțită explicație a celebrei picturi a lui Rembrandt și chiar devastarea de la Yuan Ming Yuan. Ni se explică ce înseamnă Baldanders (în scrierea lui Borges), ce e un Quincunx, despre istoria naturală – păreri poate.

Deși nu au legătură între ele – aparent- poveștile lui Sebald te poartă EXACT acolo unde vrea. Te duce, îți arată ca un critic de artă CUM RECUNOȘTI UN TABLOU ORIGINAL … Sebald îți arată în pași de cuvinte cum faptele și ficțiunea „fac casă bună” la rang de inclasabil.

Cartea nu se împarte în vreo structură anume, fiind un discurs amorf, fără salturi spectaculoase (vreo intrigă anume sau vreo acțiune ÎN SINE).

Subtemele Inelelor lui Saturn sunt prea multe – de la iubire la moarte, de la tema timpului si istoriei până la tema călătoriei/aventurii (O călătorie imaginară către Congo…) – ca să poată fi numită generic. Cred ca umanismul rămâne o clepsidră bine ancorată în mesaj.

Citirea cărții lui Sebald este o experiență minunat dezorientantă, nu în ultimul rând din cauza incertitudinii ciudate,  în ce anume citim. Mai precis, aceste povești descrise de el ocupă un teritoriu neconfigurat și disputat pe marginea ficțiunii și a faptelor, iar această ambivalență generică se reflectă în mișcările proteice ale prozei sale. De multe ori ai impresia că scrierea în sine dă impresia unei umbre difuze, pâlpâitoare a referentului său real – a scriitorului.

Ceea ce pare să scrie Sebald, cu alte cuvinte, nu este adesea ceea ce vrea să ne gândim. Luați acest pasaj, care vine chiar la sfârșitul istoriei onirice a tristeții și inutilității pe care el o prezintă în “Inelele lui Saturn”:

În afară de valoarea utilă a lor, viermii de mătase au oferit o lecție de obiecte aproape ideală pentru clasă. Orice număr ar putea fi luat pentru practic nimic, erau perfect docili și nu aveau nevoie nici de cuști, nici de compuși și erau potriviți pentru o varietate de experimente (cântărire, măsurare și așa mai departe) în fiecare etapă a evoluției lor. Acestea ar putea fi folosite pentru a ilustra structura și trăsăturile distinctive ale anatomiei insectelor, domesticirea insectelor, mutațiile retrogresive și măsurile esențiale pe care crescătorii le iau pentru a monitoriza productivitatea și selecția, inclusiv exterminarea pentru a preveni degenerarea rasială. În film, vedem un măturător care primește ouă expediate de Institutul Central de Sericultură din Celle și le depozitează în tăvi sterile. Vedem eclozarea, hrănirea omiziilor ravene, curățarea cadrelor, rotirea firelor de mătase și, în final, uciderea, realizată în acest caz nu prin punerea gogoșilor în soare sau într-un cuptor fierbint- așa cum a fost de multe ori practica în trecut, ci prin suspendarea lor pe un cazan fierbinte. Coconii, care se întind pe coșuri superficiale, trebuie să fie păstrați în abur în creștere timp de peste trei ore, iar când se termină un lot, este rândul următor și așa mai departe până când se termină întreaga operațiune de ucidere.

Acest pasaj de exemplu arată voalat ce s-a întâmplat în cel de-al Treilea Reich. Sebald pune moralul și raționalul în funcțiune și exprimă de fapt prin mecanismul viermilor de mătase cum se întâmplau faptele de atunci –cum erau tratați evreii în timpul Holocaustului. Filmul despre care vorbește poate fi o amintire spusă de cineva apropiat, mai ales ca tatăl său lucrase în armată în perioada celui De-al Doilea Război Mondial– speculație personală.

„Inelele lui Saturn” de W.G. Sebald se citește foarte ușor dacă ai un background de cultură generală să poți discerne ficțiunea de real, iar dacă nu, pregătește-ți un Google ceva pe aproape în caz că ai întrebări. Limbajul este accesibil, greutatea vine din purtarea prin „povești-portal” prea multe și uneori prea obositoare.

Personal, cartea merită atenția cuvenită și sincer, ar fi indicat și pe celelalte volume (de care vă ziceam la început) să le parcurgeți!

 

Chestionarul lui Proust 4

Este scriitor și jurnalist, realizator și moderator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara), redactor al revistei Orizont, editorialist la 24 FUN.
Licențiat în inginerie al Universității Politehnica Timișoara (1995) și în Istoria și Teoria Artei al Universității de Vest Timișoara (2011).
În 1995, purtător de cuvânt al Primăriei Timișoara.

Între 1996-2004, jurnalist în presa scrisă din Timișoara. Între 2000 și 2009 a realizat și moderat emisiunea de televiziune A cincea roată (Analog TV).

Între 1998 și 2004, cadru universitar la Facultatea de Jurnalistică a Universității Banatul.

Ca jurnalist, a obținut următoarele premii: Premiul Asociației Presei Timișorene (1998), Premiul „Tânărul Jurnalist al anului 2002”, acordat de Freedom House Romania, Premiul pentru talk-show-ul „A cincea roată” al Festivalului național de televiziune TELEVEST (2002), Premiul Festivalului Internațional al televiziunilor locale și regionale, secțiunea „film-portret”, Târgu Mureș (2005), Premiul 1 al Festivalului 7 ARTE, pentru filmul „Vâslași la bărcuțele poeziei”, (2011), Premiul SIMFEST 2011, la secțiunea „talk-show”, pentru emisiunea „Piper pe limbă”.

Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994), Premiul filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor (1999), Premiul de Excelență al Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România (2000), Premiul de Excelență în Cultură al Austrian Airilines (2002), Premiul revistei Poesis (2004), Premiul filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor (2004), Diploma de Excelență Culturală oferită de Primăria Timișoara (2004), Premiul revistei Observator cultural pentru cea mai bună carte de poezie din 2006, Premiul Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul de Excelență al Primăriei Turnu Severin (2009), Premiul revistei Luceafărul de dimineață (2011), Premiul Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România (2011).

PRINCIPALA TRASATURA

Prietenos.

 

CALITATEA PE CARE DORESC SA O INTALNESC LA UN BARBAT

Parolist.

 

CALITATEA PE CARE O PREFER LA O FEMEIE

Umorul.

 

CE PRETUIESC MAI MULT LA PRIETENII MEI

Disponibilitatea.

 

PRINCIPALUL DEFECT

Deliberez greu când e vorba să-mi cumpăr pantofi.
INDELETNICIREA PREFERATA IN AFARA SCRISULUI.

Filmul.

 

FERICIREA PE CARE O VISATI.

Să-mi văd copiii oameni maturi și inimoși.

 

CARE AR FI PENTRU DVS CEA MAI MARE NENOROCIRE

Orice rău care mi-ar afecta copiii.

 

LOCUL UNDE ATI VREA SA TRAITI.

Unde-i cald și bine.

 

CULOAREA PREFERATA.

Roșu închis.

 

FLOAREA FAVORITA.

Gherbera.
PASAREA PREFERATA.

Vrabia.
PROZATORII PREFERATI.

Răzvan Petrescu și Jon Kalman Stefansson.
POETII PREFERATI.

Costel Stancu și Alan Brownjohn.
EROINELE PREFERATE DIN LITERATURA

Vitoria Lipan și Emma Bovary.
EROII PREFERATI DIN LITERATURA.

Moromete și Contele de Monte Cristo.
COMPOZITORII PREFERATI

Tudor Gheorghe și Mozart

 

PICTORII PREFERATI.

Constantin Artachino și Egon Schiele.
EROII PREFERATI DIN VIATA REALA.

Chirurgii și pompierii.
CE URATI CEL MAI MULT

Nedreptatea făcută altuia.
CALITATEA PE CARE AS ATI FI VRUT SA O AVETI DIN NASTERE.

Să zbor.
CUM ATI  DORI SA MURITI.

Cu zâmbetul pe buze.
GRESELILE CE VA INSPIRA CEA MAI MARE INDULGENTA.

Alea… infantile.
DEVIZA DVS.

Dumnezeu iartă, dar există.

Go to Top