visual arts and dance

no comment :D

hiperrealismul sau arta dincolo de natural

0

Salutare, salutare!

A venit Mosu’ la voi? Sau v-a dat seen si a plecat? Sau mai grav, seara v-ati lasat cizmele in pereche si dimineata ati gasit una?

Glumesc!

Hai sa trecem la treaba.

Ca tot n-am mai scris demult pe blog despre arta, astazi va aduc in atentia ochilor (si retinei, care face parte din ochi si din corp) HIPERREALISMUL. Ce vrea sa zica autorul sau pictorul prin acest nou curent?

Aparut de fapt inca de prin 1950 (deci nu e ceea ce pare!) acest curent vine sa copieze fidel natura – ducand totusi toate nuantele si ideile la extrem. Daca ma intrebati pe mine, sincer, eu vad ca acest hiper-realism pare o suprapunere intre doua curente – realism si avangarda, adica nu il vad decat ca pe o mixtura de curente. Nu pare nici real si nici ireal. E un fel de strutocamila care are pene.

Astazi sa ajungem la arta asta mi-am clatit ochii prin lucrarile lui István Sándorfi, un pictor de origine maghiara, care a terminat Scoala de Arte Frumoase din Paris -si a murit tot acolo.

Haideti sa vi le arat si apoi revin cu anumite speculatii personale referitoare la ceea ce se vede si ceea ce se simte – oarecum.

 

Vedem corpurile umane fidel reproduse, cu toate detaliile muschilor, cum se intind pe oase, cum se articuleaza … NU se vad expresiile fetei, adica nu se personalizeaza “caracterul” … par niste corpuri moarte -desi sunt convinsa ca erau persoane vii-… par dezintegrate, taiate, scoase dintr-un firesc si fortate sa … se piarda intr-o ceata anume.

Mai se vede o mana care vine din perete si care strabate un timp – nu stim cat timp – pentru a picta. A da viata unui chip de femeie ? Apoi trupul femeii ce este ingenunchiat.

Sau mai exista posibilitatea ca femeia sa aiba chipul ASCUNS – pare ca inca nu are un chip anume, nu transmite nicio emotie persoana in sine, ci numai expresia corpului – aruncat, intins..

Cum vad eu?

  • pe langa elementele de realism accentuate cu usoarele nuante de avangarda (nu prea se preocupa el in sine de starile sau de experienta privitorului), apar unele tente de oprire brusca. ADICA fara sa vedem vreun semn de violenta per se, exista sugestia unei oprimari, a unei spaime pe care Istvan o incremeneste intr-o pozitie nefireasca;
  • nuantele nu sunt simplu de obtinut – pare o tehnica de multe grunduri sau vopseluri pana se obtine o nuanta care imita pielea sau “ambientul”
  • Hiperrealismul ramane in esenta mult mai dificil decat altele de facut si de asimilat (De catre privitor), pentru ca solicita pictorului precizie si concentratie, dar si claritate si stiinta de a picta. DE CE? Pentru ca artistului ii trebuie si disciplina, plus alegerea culorilor si redarea cu minutiozitate a celor mai mici amanunte – cute, umbre, materiale sau dimpotriva, muschi incordati, intinsi…
  • chiar si mainile infasurate (bandajate) sunt oarecum oprite in reactie -suspendate parca de o sfoara si strict .. nici atingerea asta nu e chiar “un act in sine” …ci o sugestie ca parca s-ar atinge, dar parca nu s-au atins. Materialul infasurat e unul in non-culoare, iar torsiunea degetelor spune (uneori) si despre starea interioara a posesorului. Se zice ca 80% din informatia transmisa se face prin mimica, gestica… WELL… si aici parca e la fel. Mana din exterior ar fi solutia sau macar un ajutor, pe care, mainile (de barbat) par a le refuza. Relatia si starea sunt contradictorii, confuze, oprimate si aici, iar totul pare o lupta cu sine, dinspre sine, catre exterior
  • Instrumentul muzical aduce o curba de armonie – nu mai stim daca fereastra deschisa catre alt spatiu aduce o speranta de altundeva. Nu putem defini extazul. LA LIMITA, nu se deosebeste de chin. E oricum o senzatie de extrem.
  • In plus, nu e ceva liric, ci foarte dramatic si greu de suportat. Dar poate ca astfel intervine catharsis-ul. Pentru a ne elibera din anxietatea care ne inclesteaza zi de zi.

 

about dutch painting of the 17th century and chiarobscuro

0

The Dutch Golden Age – 1588-1702- remained in History Art the most glorious period which Holland had had.

The first half *1588-1648* was known within the 80 Years War  (1568-1648)-  with the Dutch Revolt, the debates between Arminians and Calvinists over predestination, free will and prevenient grace, this war was a major controversy that defined both churches ever since.

After this period of time, The Dutch Golden Age went in peace – until the end of the XVII-th century.

The genre scene, the key to the works of these important Dutch painters is one that makes all the artists equals.

Pieter Bruegel the Old was one of the first painters of genre scenes – and this represented poor people, peasants and their habits as an ethnographic character, but also an algorithm (the “Parable of the Blind”) in his work. Also, the tradition of the tavern paintings known as “bambociada” turns into Georges de La Tour in the parable (the fate of the youngsters who have been baptized in the paintings “The Goddess”, “The Ace of Thieves”).

Jan Vermeer is also painting his whole life genre scene, which features domestic “life” with daily rituals – high in rank and sacred character (sewing, piano singing).

To recognize a gender scene you must first have the perspective of the painting:

  • the space = the closed space or opened, on the street or something everyday life of a human been. Lots of tavernas or even houses – and even some on the street are the subjects in this time.
  • the characters are dressed in the clothes of those times – they are not stripped or “something metaphorical” or “algorithmic” in their places
  • the simplistic decor, contemporary with the times and the colors are adapted to those moments
  • the chiarobscuro technique

About chiarobscuro technique

The chiarobscuro technique was only started in the 16th century and perfected in the 17th century, within the beginnings of Mannerism and Baroque.

A painter who used this technique sublime was Merisi da Caravaggio, an Italian painter from the late 15th century- beginning in the 16th century and the representative to Baroque. His art is marked by the realism with religious themes, and the emergence of remarkable spirituality.

The first of these was the “Penitent Magdalene“, a painting showing Mary Magdalene at the moment when she has turned from her life as a courtesan and sits weeping on the floor, her jewels scattered around her.

This painting represents the first controversy in Caravaggio’s career – it is a religious painting or is not a religious painting at all?

It’ s just a girl sitting on a low wooden stool drying her hair … Where was the repentance? was she suffering? it’s there a promise of salvation?

To understand art you need more than imagination. You need also to create worlds and to be there in the same time.

Caravaggio’s painting “The incredulity of saint Thomas” is again controversial and very precise. Realism, details, every detail that belongs to this masterpiece … put on this painting an aura that can’t be taken or reproduced by contemporary artists. The outline of the four figures clustered intimately against a dark background, the motif of the hands (an old one)- the focus is on Saint Thomas’s right hand, firmly guided by Christ’s. The stolid doubter carefully prods the wound with his index finger. In the same time, the hands of the other two apostles are concealed, although their curiosity is undisguised and scarcely less restrained than Thomas’s. The three apostles are portrayed as rustic materialists- without imagination or tact, they are simply too realistic. They don’t question Christ about his identity but they are fascinated by his wound – whom represents a tangible phenomenon, like a physical evidence of His existence as a man in their corporeal world, although no longer of it.

Christ is understanding, indulgent rather than reproachful, don’t have a halo or aura as if he is only a human – the realism part of Caravaggio’s art. In the same time we see his trim athletic tors whom contrasts with Thomas’s burly form and His physiognomy is more refined than the apostles’. What we understand from these details? That He is the One. But, in the same time, He comes to them as a man made of flesh and blood rather than as a disembodied spirit, so His resurrection is apprehended in their literal terms -and is all the more miraculous.

Christ’s words were: “Because thou hast seen me, Thomas, thou hast believed: blessed are they that have not seen and have believed”. 

 

 

concepte si realitati – dileme vechi si noi de abordare

0

Buna seara!

In postarea de astazi vreau sa va dau la caputz -ca sa zic asa- printr-o dilema filosofica si artistica.

Ca sa o luam cu inceputul, conceptul in sine reprezinta, conform oricarui DEX (online si fizic) o idee generala care reflecta corect realitatea – adica o REPREZINTA, si ramane la stadiul de NOTIUNE.

Realitatea, pe de alta parte, conform aceluiasi instrument (DEX), lucru real sau fapt …

Bun, dilema de care vorbesc se numeste spatialismul. Conceptul a fost introdus in arte prin 1940-1970, de catre italianul Lucio Fontana (1899-1968). Daca te duci prin Italia prin muzee sa apuci sa stii cateva tablouri d-astea si prin USA, la Christie’s e chiar bine.

Fontana s-a nascut in Rosario di Santa Fe (Argentina), dar cea mai mare parte a vietii a trait-o in Italia. A facut mai intai sculptura (mentorul sau fiind artistul simbolist Adolfo Wildt), apoi la sfarsitul anilor ’40 s-a apucat de pictura – insa ramane fidel sculpturii. Poate de aceea nu inceteaza sa aiba contact direct cu materia -chiar si prin actele acelea. De ce? Pentru ca Lucio a vazut in filmul lui Michelangelo Antonini, Desertul Rosu sau Red Desert ceva revelator.

Daca Giorgio Morandi este “pictorul sticlelor“, Fontana ramane cunoscut ca fiind artistul “gaurilor/taieturilor” – pai asta raman in panze, gauri sau linii taiate. Putin mai incolo ne raspundem singuri la dilema de mai sus: de fapt, prin gauri si taieturi se deschide calea spre ceea ce multi numesc “a treia dimensiune” adica un spatiu ”al di la” (sau “dincolo de”) – construit din tensiunile formale si imaginative care se produc intre concept si realitate.

Cu toate acestea, desi eram reticienta la o prima vedere a lucrarilor lui Fontana -arta lui e putin altfel decat te-ai astepta sa vezi sau sa experimentezi-, la o re-re-revedere e chiar intriganta si usor volubila, expansiva si plina de erotism.

Directia pe care o da artei, “ordinea” / “geometria”\(putin metamoforzate in actul per se) te duce cu gandul la primitivi. Metoda de lucru este complet alta fata de ceea ce se stia ca se poate face – razuire, picurare, stropire…

Desi la o prima vedere pare terapia cuiva cu probleme cu furia, la final iese ceva “intepat”, dinamic, plin de “carisma” ca sa zic asa- si anume ordinea dincolo de fluxul energiei si, respectiv, iese de fapt unirea spatiului cu timpul (Conform spuselor sale, in Manifestul Alb/Manifiesto Blanco, din 1946).

Monocromiile lui Fontana, abstractul si figurativul impletite pana la paroxism, torsionate, tintite ne lasa de fapt sa avem acea dilema: reprezinta arta lui un concept sau releva o realitate de el stiuta? 

In link-ul de mai sus vedeti:

  • o panza strapunsa – forma =ovalara/ou – dar mai sunt si nori, spirale in altele..
  • taieturile sunt oarecum strapunse, verticale si perforate
  • repetitia obsesiva a gestului te duce cu gandul la un act constient de …dominanta (psihologica sau sexuala?) conform lui Freud sau aceasta forma de comunicare inconstienta a barbatului indica un simt al ierarhiei si al luptei pentru putere, conform Jung? Oricum, ambii cad de acord privind cuvantul dominatie.

Da, PRIVIT din afara, Fontana face jocul puterii – el este Dumnezeul panzei, decide ce vrea sa faca – o strapunge, o taie, o inteapa.

Intr-o alta ordine de idei, tocmai aceste manifestari brutale -taierea, strapungerea, intepatul, perforarea- arata actul violent, brutalitatea cu care omul cauta sa lege spatiul si timpul sub aceeasi notiune (arta in cazul de fata).

 

In „Manifestul Alb” (Manifiesto Blanco) din 1946 (text teoretic fondator, asa cum e si acela scris de Maretti pentru Futurism), cele doua concepte (timp si spatiu) sunt abordate si “traduse”, puse intr-o relatie intr-un acelasi “mod”. Fontana voia inca din 1941 de cand data primul tablou monocrom sa conceapa acest Manifest.

Astfel a fost teoretizat spatialismul, care, pe langa influenta enorma asupra artei abstracte, s-a ajuns la o “lichidare” de emotii – mie una asa mi se pare. Dincolo de ordine, de geometrie, totul pare prea formal ca sa fie inteles EMPATIC sau emotional (chiar si monocromiile “colorate” nu imi dau vederea sau sentimentul ca artistul s-a lasat in lucrarea aceea VAZUT, nud, vulnerabil, gata sa imi pice in genunchi dupa ce si-a terminat lucrarea de facut).

Gaura este gestul spatialist fondator. Nu obiectul conteaza, ci captarea unui spatiu, a unei miscari, ca in arta baroca sau in futurism” – Francesco Poli.

Spatialismul, asa cum il vad si imi transmite – pleaca de la spatiu si lumina pentru a defini de fapt opera in sine ce se afla intr-o relatie cu lumea.

Si practic, prin acele gauri constati ca de fapt pe panza.. Fontana sculpteaza – adica panza devine o sculptura -sub incidenta si taierea ei.

Consider de fapt ca cele doua forme de exprimare ale spatialismului la Fontana -gaura si taietura- sunt de fapt simbolul mortii, respectiv vietii, Volumul creat prin taietura si sensul catre infinit dat prin gaura sunt alte doua aspecte pe care le intalnesc la Fontana –fiecare e liber sa creada ce vrea, eu asa vad.

Daca e sa luam in istoria umanitatii, in acele vremuri – 1960-1961-1962 are loc prima vizita in spatiu a unui om (Gagarin), iar starea pe care o da, pana la urma, chiar si formala sau usor rece (maximum calduta) este aceea angoasa si chiar de o retorica a omului cu sine.

Taietura lui Fontana e directa, brutala pe alocuri, ca un gest ferm (poate) de a cuceri spatiul si timpul (eu aici fac asta (si taie panza) si voi arata SPATIUL care se face in panza si dupa ea). Cu toate acestea operele lui sunt pur plastice si estetice – chiar pur senzuale (linia serpuita te duce cu gandul la o femeie intinsa, reprezentata abstract sau figurativ, dar nu mai mult, adica nu o poti vrea sau avea, ea fiind intr-un spatiu si timp DIFERIT de tine, intr-o alta reprezentare, non-umana). Oricum, ochiul invatat cu anumite reprezentari, va fi intrigat de lucrarile lui Fontana. Chiar daca nu le-am asimilat (emotional), ele au reprezentat un tur de forta.

terapie prin culori. dincoace de ganduri raman nuantele dintre cuvinte

0

Salutare!

Astăzi e rândul lui Christian Staudinger la rubrica „visual arts”.

Asta e ceea ce face el, pictorul si omul – ca doar asta suntem, oricat de mult ne-ar placea sa fim ZEI.. ramanem muritori.

Staudinger s-a născut în Erfurt și, după cum ați văzut mai sus, majoritatea muncii lui se înscrie într-o artă abstractă. Dar ce înceamnă de fapt arta abstractă, acest concept despre care unii zic că „e mizerie” în timp ce alții sunt încântați că există, dincoace de tot pragmatismul sau ne-toleranța la idei?

Arta abstractă are de fapt capacitatea de a exprima ceea ce alte stiluri de artă vizuală nu pot. Mai precis, aceasta se poate adresa mai degrabă conceptelor care sunt intangibile și teoretice, existente în domeniile minții și spiritului, decât în ​​realitatea exterioară. În plus, Arta abstractă utilizează culoarea, forma și forma pură pentru a-și exprima înțelesul, fără a se împotmoli în povestirile purtate de obiecte și peisaje in sine. O astfel de artă abstractă poate atinge emoțiile într-un mod proaspăt, brut și puternic. Își ia libertatea de a fi vie și în același timp, te lasă și pe tine viu. Nu te inchide în acel spațiu sau în acea UNICĂ idee – cum natura moartă sau peisajele o fac.

O scurtă listă a numeroaselor mișcări artistice abstracte include: minimalismul, expresionismul abstract, arta aborigenă, non-obiectivul, neoplasmologia, câmpul de culoare, abstracția lirică, abstracția post-picturală, constructivismul rusesc, abstractizarea geometrică și pictura de acțiune. Sună complex?

De asemenea, pentru a examina o pictura abstractă sau desen în stilul ei, trebuie să aveți în vedere următoarele: formă, culoare, linie, textură, model, compoziție și proces.

De ce?

Pentru că principalul element unificator în rândul tuturor formelor de artă abstractă este acela că lucrarea este non-obiectivă și nu reprezentativă. Cu alte cuvinte, opera de artă nu arată în mod intenționat un „orice” sau altfel spus, Arta abstractă se poate baza pe o formă care există în realitate sau se poate baza exclusiv pe imaginație.

În arta abstractă, procesul este adesea la fel de important (dacă nu mai important în experiența artistului), decât produsul final. Există multe modalități prin care un artist poate aplica vopsea unei picturi abstracte, cum ar fi rularea, periajul, stropirea, picurarea, răzuirea sau înmuierea vopselei.

Brush stroker-ul lor poate fi dur și agitat sau fin și delicat. Ei pot lucra cu totul intuitiv, creând pictura abstractă „din capul lor” sau ar putea lua abordarea pre-planificată, schițând cu atenție detaliile înainte de a pune pensula pe pânză. În plus, artiștii abstracți pot atașa nisipul sau alte forme de textură pe pânză pentru a crea sau adăuga o dimensiune lucrării de artă.

În cazul de față, Arta abstractă a lui Christian Staudinger este ca poezia vizuală. Dacă în scrieri există puterea cuvântului sau frazei, în lucrările din arta abstractă se folosesc culoarea, forma, linia, forma, modelul și textura pentru a crea un dans vizual al spiritului.

O lucrare de artă va crea o energie foarte diferită în funcție de conținutul unei singure culori, de câteva culori sau de mai multe culori. Și apoi tipul de energie pe care îl emite va depinde de exact aceste culori. De exemplu, o pictură monocromatică (conține șapte nuanțe de roşu…), va arăta și se va simți complet diferită de o pictură care are exact aceeași compoziție, dar este vopsită cu fiecare culoare a curcubeului.

Când privim o pictură abstractă e recomandat să examinăm modul în care combinațiile de culori se joacă-completează unele pe altele și, la rândul lor, modul în care ne fac pe noi ca privitori să ne comportăm. De exemplu, o pictură verde mare va arăta brusc diferit dacă se adaugă un roșu în colț. Doar un pic de altă vopsea va schimba întregul sens și compoziția devine o altă piesă. Un alt lucru pe care ar trebui îl vedeţi în arta abstractă este dacă există cantități egale de fiecare culoare sau dacă o culoare predomină.

Christian Staudinger foloseşte negrul pe galben, roşul intens, albastrul intens în formele brute, tocmai pentru a accentua ideea către privitorul lui -adică dintr-o mare gălbuie, toxică, răsar niște „tentacule” care te sugrumă *ideea de bază e singurătatea sau chiar teama de moarte.

În principal aceasta e tema lui Staudinger – singurătatea, unicitatea, singularitatea… ca o idee care se repetă la un pick up … Dar vă las și pe voi să simțiți. CE VREȚI VOI! doar e o noțiune abstractă și libertatea, nu?

B.H.

genul vietii care este? arta iti va raspunde singura

0

Buna seara!

Astazi e randul pictorului Adriaen van Ostade din perioada lui Rembrandt.

Olanda are unii pictori interesanti prin prisma tematicii si tehnicii.

Perioada de Aur a Olandei s-a manifestat la toate nivelurile intre anii 1580 si 1650 (cam asa), iar cei doi pictori nu fac exceptie – Rembrandt l-a influentat pe Ostade mai mult dupa anii 1635.

Daca drumul lui Rembrandt a fost presarat cu obstacole, care primeste marele impuls de la un negustor de arta (Hendryck van Uylenburg ), comanda fiind legata de recunoscuta Lectie de anatomie a doctorului Tulp, cararea lui Ostade a fost putin altfel: usor burgheza – fratele sau Isaac era tot pictor.

Scena de gen in cazul lui Ostade si a lui Rembrandt reprezinta de fapt cheia operelor acestor pictori importanti olandezi. Paranteza: Pieter Bruegel cel Batran a fost printre primii pictori ai scenelelor de gen – si acesta a reprezentat oamenii saraci, taranii si obiceiurile lor simtindu-se un caracter etnografic, dar si alegoric (“Parabola orbilor”) in munca lui. De asemenea, traditia picturilor de taverna cunoscuta ca fiind “bambociada”, se transforma la Georges de La Tour in parabole (soarta tinerilor necugetati in picturile “Ghicitoarea”, “Trisorul cu asul de caro”).

De asemenea, Jan Vermeer picteaza toata viata scene de gen, prin care releva scenele domestice, cu ritualuri cotidiene – ridicate la rang si caracter de sacru (cusutul, cantatul la pian,.

Ca sa recunosti o scena de gen trebuie mai intai sa ai perspectiva tabloului: spatiul = loc inchis, scene de pe strada sau ceva cotidian. In cazul de fata, Ostade are taverne sau chiar case -si chiar unele pe strada.

Personajele sunt imbracate in hainele acelor vremuri – nu sunt dezbracate sau “ceva metaforic” sau “alegoric” in locul acestora.

O alta caracteristica a scenei de gen este aceea a decorului simplist, contemporan si el cu vremurile, iar culorile sunt adaptate vremurilor.

Tehnica de clar-obscur e tehnica predominanta a acestor pictori, care isi exprima astfel trairea, volumul “obiectelor” sau corpurilor, precum si o usoara profunzime a imaginii in sine – ea poate fi redata treptat prin umbre-lumini, dar si prin constrastele care fac legatura dintre aceste doua calitati ale picturii.

Cu toate acestea, tehnica clarobscurului nu a fost decat inceputa prin secolul XV si perfectioanta in secolul XVI, odata cu inceputurile Manierismului si Barocului. Un pictor care foloseste in mod sublim aceasta tehnica este Merisi da Caravaggio, un pictor italian de la sfarsitul secolului XV, inceput de secol XVI.

Revenind la Ostade, acesta nu face rabat de la tehnica clarobscurului, ducand si trecand prin toate nuantele luminii. Spatiile sunt inghesuite, usor nearisite, oamenii sunt si ei parca intr-o delasare sau “neraranjati” pentru a fi pictati – parca i-a pictat fara sa stie, deci.. spontan. Actiunile din tablouri sunt fie violente – scoaterea unui dinte, o bataie, ceva “se intampla”- fie statice – personajele pur si simplu stau la masa si beau (plus minus vorbesc intre ele).

Numarul picturilor lui Ostade este peste 200 – unii zic chiar peste 900, dar … nimeni nu detine adevarul absolut, deci… Preturile de vanzare ale acestor tablouri a fost de 40 de lire in 1750, ca apoi sa ajunga la 1000 de lire prin 1850. Ca sa recunosti un tablou Ostade original trebuie sa stii: intr-o perioada folosea un S lung, iar cateodata folosea pensula sa scrie litere mari ca semnatura.

 

 

 

 

 

 

 

intre doua lumi

0

Buna seara! (voce nazala, usor afectata)

Astazi o sa vedem putin pictura (d)intre doua lumi – una noua si alta mai putin noua sau cum i-ar zice “unii”, traditionala, conventionala.

Karl Zerbe a fost un pictor nascut in Germania (de unde a luat putin din viziunea europeana, usor stramta) si care … a trait prin America (sau cum e considerata de criticii atat literari, cat si cei de arta, Lumea Noua).

Bun, acum hai sa vedem ce ne-a lasat nea Karl si apoi sa intram un pic in aceasta lume – legatura.

 

Vedem cum individul isi pierde identitatea – prin culoare, expresie, linie, volum. Femeia la trapez (prima coloana, randul doi, din stanga) este o dovada ca oricat ar fi “la lucru”, grijile trec peste chip – “oare totul e in regula?’ pare a-si spune.

Expresionismul imbracat si incadrat in ambele lumi – cea europeana, respectiv americana- se releva in fiecare pictura a lui Zerbe.

Pentru incepatorii in ale artelor, Expresionismul e un curent initiat in Germania, la inceput de secol XX, ca o reactie impotriva a ceea ce era atunci – realism si implicit naturalism si a altor cateva curente, unele oarecum de Avangarda. Primele picturi apartinand Expresionismului au fost expuse in anul 1901, la Paris (scoala franceza fiind recunoscuta ca fiind “dura”), picturile fiind ale lui Julien–Auguste Hervé.

Perspectiva prin care se expune lumea e una subiectiva, distorsionata pentru a produce reactii/emotii – adica pe scurt: pentru a exprima intelesul emotiei, in defavoarea descrierii spatiului fizic.

Chiar daca Expresionistii apartin secolului al XX-lea, unele radacini si “forma bruta” au aparut de pe vremea lui El Greco (1541-1614).

Chiar si in filosofie s-a observat tendinta Expresionismului, adica in cazul lui Nietzsche – in scrierea (complicata) “Asa grait-a Zarathustra”. Paranteza: Zarathustra a fost tare demult, un fel de profet, apoi a fost mistificat si asimilat in religia Iranului arhaic.

Imbratisarea sau tinerea de mana din primul tablou de sus ne ofera o oarecare linistire, insa culorile si taieturile cu rosu ale corpurilor ne fac de fapt sa fim in garda, pentru ca nu se stie semnificatia acelei atingeri pe brate.

 

 

Intorcandu-ne la Zerbe, ACESTA face o expresie speciala a omului, sufletului si ratiunii sale.

Ingerul de sus este unul intre descrierea realitatii (adica ingerul lui pare mai mult uman decat “ceva sacru”, fiind un copil ingenuncheat in fata unui papagal si totodata aparator al ideilor si sufletului) si abstractia ideii de religios sau copilarie. Apar perspectiva emotionala si perspectiva ideilor, in juxtapunere cu perspectiva spatiala – pare un spatiu ingramadit, stramt, sufocant, nearisit, fara spatiu de manevra. Concluzia? Sufletul este plin cu rani, de care vrea sa scape, precum si de “inghesuiala” si sa fie relaxat, liber, sa respire aerul vietii – diferenta dintre supravietuire si traire.

Poate mai e o semnificatie a acestui spatiu care nu e pentru rugaciune – sa nu spui sau sa nu faci lucruri care iti vor aduce neplaceri (in timp).

Simbolul pestilor este legat de privitor -cine e dincolo de imagine. Insa mai importanta e starea pe care o transmit acestia -un fel de tristete relatata la zidurile din jur, la societate, dat fiind ca sunt doi, presupun ca e vorba de izolarea dintr-un cuplu, in care unul construieste de unul singur si celalalt e prea obosit sau vested pe interior ca sa poata “participa” – se observa si diferenta dintre specii, dat fiind ca masculul e diferit de femela – sau barbatul de femeie. Faptul ca cei doi sunt totusi intr-un acelasi oras, izolati si .. in acelasi timp, cu povestea lor il pozitioneaza pe Zerber la un Expresionism al psihicului.

Tabloul in tablou ne duce cu gandul la nuvela in rama – vezi Ioan Slavici, “Moara cu Noroc”, nuvela de altfel simetrica, cu o naratiune depanata si spusa de batrana, care o plaseaza in “rama” experientelor ei.

Alte simboluri al pestelui sunt fertiliatea, constienta, feminitatea sacra, inteligenta dincolo de proces – adica a rationa dincoace de toate sensurile sau “overthinking”.

Asa cum Dali are cateva simboluri pe care le repeta in picturile sale (Gala-Inger, elefanti, furnici, melci, ceasuri, oua si diverse forme gatite ale acestora…, paine), si Zerber si-a rezervat acest lucru: pesti, tesatura (textila) sau atingerea – femeia atinge trapezul, batranul o tine de mana pe “ea” (care poate fi orice reprezentanta de sex feminin),

O oarecare angoasa, o juxtapunere de stari de diverse grade planeaza peste toate tablourile. O privire din afara ne directioneaza catre imaginile usor abstracte, idealizate si materiale “care preiau functii umane”.

 

 

Suprarealismul in zilele de astazi

0

Salutare!

Daca pana acum v-am vorbit sau scris (in cazul de fata) despre ceea ce am observat eu in Suprarealism, acum vine si randul unei vizionari a ceea ce s-a transformat in 100 de ani si a devenit.

PE langa interzicerea limitelor imaginatiei, mai nou, se pare ca se abordeaza si “altfel”. Chiar daca se pastreaza contradictoriile – sensurile de “jos”/”sus”, imaginar/real, trecut/prezent… parca in noile tablouri se dau si alte sensuri, mai profunde, fine.

Artisti din Spania (Asier Guerrero Rico), Romania (Ana Neamu, Dan Neamu, Octavian Florescu), Italia (Daila Lupo, Daniele Gori, Ettore Aldo del Vigo ), Belgia (Eric Heyninck), Franta, Rusia (Edgar Invoker), Australia (Andrew Bains), Statele Unite ale Americii (Anna Plavinskaya, Magi Calhoun), Marea Britanie (Birgid Marlin), Canada (Daniel Hanequand), Islanda (Egill Ibsen), Iran (Farhad Jafari), China (Shan Zhulan), Japonia (Shoji Tanaka), Indonezia (Sio Shisio) ..etc. duc mai departe tematica si spiritul Suprarealist.

CU mici modificari pe alocuri:

-suprarealismul aplicat apare figurativ -in unele situatii (Italia)

-tema insectelor sau lumea animala este figurata si geometrica – nu mai e liniara, cu precadere sau predominanta laitmotiv- …ci singulara (Canada)

-Oamenii sunt tot fara expresie sau organe – dar apar imbracati in materiale efemere (Romania). Aici, Dan Neamu ramane simplu, expresiv – o parte de realism oniric.

-peisajele sunt geometrice, fluide sau “volatile” –

-paralelismul sau sincronismul dintre real si idee, dintre “ieri” si “azi” – copacii-oameni ai pictorului din Islanda

-senzatia din tabloul suprarealist al lui Sio Shisio e ca viata ramane ingradita, desi grilajul e spart intr-o parte. In plus, norii destinului apasa subconstientul pana cand il metamorfozeaza intr-o pasta sau

-Vu Huyen Thuong  preface dintr-un tot -din acel corp UNITAR- cutii-maini zburande – in zari care nu-si au capat sau vreun “sens”.

-In Brazilia, Suprarealismul contemporan a ajuns la stadiul de zbor, dans si figurine ascunse

-Héctor Pineda (Mexico) ii atribuie miriapodului caractere sexuale – fiind un penis, cu picioruse.

-Hugues Gillet (Franta) amesteca stilurile – Odilon Redon (OCHIUL si simbolul lui peste tot), Magritte (corpuri pe jumatate animal-oameni si curbate plus atmosfera tipica a la Magritte) și altii. E vizibil. De asemenea, corpurile astea sunt dupa sculpturile urmasilor englezi dupa Brancusi

-Leo Plaw (Germania) este ceea ce as zice gourmand “te lingi pe deste”. Are o imagine de inceput de lume si totodata … aceeasi in care s-ar ciocni toate si s-ar termina “nimicul”. Apar fiinte care isi cauta forma, individualitatea. Apare si ochiul divin -in planul de jos.

Fiintele se intrepatrund intr-o continua (a)lunecare sugerata de curbe. Culorile sunt estompate. Aici e o lume in curs de a capata forme. Impresia dominanta e feminitatea – miscarea, liniile, volumele… tine totul la un loc, intr-o uniune sau imbratisare stransa.

-Efendi (Azerbaijan) ne releva in planul de sus un chip angelic – poate chiar diabolic. Mana scheletica sugerează o lume de apoi, de dincolo. O imagine expresiva, dar mai putin reusita decat picturile lui Tuculescu. O armonie tensionata, venita de la antici. La Efendi imaginea e venita din adancurile subconstientului. Culorile mai vii sunt adaugate de pictorita, din teama de simplitate.Nu distoneaza cu ceea ce e in jurul “ideilor”. Figurativul utilizat ca laitmotiv poate fi usor remediat prin “scaparea” liniei. D-asta simte nevoia sa intervina. Ii lipseste tusa geniala care sa dea tabloului impresia unui TOT – el ASA cum e .. nu un TOT. Mai are de invatat de la Dali -geniul Suprarealismului, fara modestie si fara fasoane.

Vi-l las pe Andre Breton sa va zica definitia Suprarealismului:

 

 

 

 

 

nu te uita la mine 30

0

Ajunsera la vernisaj. Ea isi luase un maieu si o bluza rozalii pal, pantaloni in aceeasi nuanta, pantofii bej si geanta in aceeasi coloare cu pantofii. Il lua dupa ea la pictor sa ii vorbeasca. Ii placea sa o asculte- avea o minte care scotea orice, oricand ca din cutii diferite, care, culmea, se potriveau.

I se prezenta. Pictorul zambi spre amandoi, apoi vorbea numai cu ea. Doar n-o sa il intrebe pe el, care nu facea asta…avea cunostinte solide si el, doar ca nu avea asa verva si efervescenta ca ea. Iar se uita la ea. Dadea din maini si tragea cu ochiul subtil la tablouri si ii facea parca o schita cum sa aranjeze tablourile astfel incat “sa nu oboseasca privitorul”.

Se roti si el spre ceea ce vedea ea si da, parca intr-un loc erau prea multe tablouri pe rosu si altele cu verde tipator.. Parca strigau culorile alea – parca vedea tuburile desurubate cu violenta si zvarlite pe panza. Se pricepea, nu poate sa nege. Ii placea flerul ei. Parca prindea din aer ce trebuia sa se intample.

-Pune te rog, pe peretele ala 3 tablouri -uite, p-alea (si arata care) – si pe celelalte .. imprastiile cum vrei tu, doar sa nu pui toate cu rosu intr-un loc, pe un perete si restul …tot asa… ai auzit de RANDOM?

i se adresa pictorului. Normal ca auzise. Radea. I-o zisese in gluma, nu suparat sau “esti tampit? ce naiba…?”.

Avea potential de a scoate ce e mai bun dintr-un om.

Dadu palma cu el -Figuerez ii zicea ca poate sa isi aleaga orice tablou- si apoi reveni langa el.

-HAI sa vedem ce a facut baiatul asta aici! vrei?

-cum sa nu vreau? ce o sa zici? ai vreun speech ceva? nu ai emotii?

-negativ. pentru ambele intrebari!

-serios?? asa faci tu toate parerile astea? doar asa… ce-ti inspira?

-da… de ce? trebuia ceva structurat, academic? daca vorbesti academic risti sa plece publicul si vorbesti de unul singur. trebuie sa fii apropiat. sa fii acolo. ca un om, ca…

-am inteles.

-asa cred ca ar trebui sa fie orice arie. avocatura, medicina, arhitectura, agricultura… sa vorbesti omeneste, ca doar pentru oameni vorbesti. nu dai din gura pentru bivoli si oi.

O privi cat de cald putea. Ii venea sa o ia in brate si sa …orice.

In schimb o lua de mana si se lasa purtat de mersul ei.

-Aici parca liniile astea masculine fac tot jocul… culorile brutale parca tin isonul ideei. “care?” ma vei intreba. ideea ca din orice spatiu limitat (uite patratul acela verde aprins) exista …uite…eu vad de fapt ca e Mitul Pesterii in toate tablourile. (ea se roti IN TOATA galeria).

se duse la celelalte tablouri.

-Evrika! aproape ca tipa ea.

Il trase catre celelalte tablouri.

-uite… e o idee repetitiva, un laitmotiv. deci, fii atent!! mor! asta e!

se freca pe maini si incepu sa vorbeasca spre el:

-din orice spatiu limitat, oricine are o iesire. starea sufleteasca sau ideile in sine reprezinta franghiile care ne tin legati in acel loc. si dupa… ce ne dezlegam de ele avem alegerea. adica celelalte culori la care apeleaza el atat de brutal. de ce le foloseste in forma bruta? pentru ca violenta din interior, lupta, incrancenarea …toate sunt unitare – iar daca ar fi pictat “suav”, culorile diluau ideea. capisci?

-da… minunat!

acum chiar o saruta. nu mai conta nimic. pur si simplu asa simtea.

-spune… cum reusesti?

-ce? se dezmetici ea.

-cum faci…cum iti vin ideile astea? eu nu m-as fi gandit… pur si simplu. mi se pare ca e avangardist, usor abstract si … liniile masculine pur si simplu… alcatuiesc o imagine -pe care o tot taie.

-oricum, eu sunt convinsa ca nu e o parere unilateral valabila …deci imi place sa zici si tu. oricum, vorbim dupa, mai multe.

se apropia ora 12.

Lumea incepea sa apara, mai veni un critic de arta. Dadusera mainile, se prezentau fiecare.

Ii venea sa o filmeze. Chiar asa, de ce sa nu o filmeze? ce il oprea? scoase telefonul si o filma.

incepuse pe ocolite cu Platon, apoi cu teoria culorilor a lui Kandinsky (mereu o ajuta si repeta), apoi le aplica pe amandoua in arta lui Figuerez. Avea emotii, insa engleza iesea pe stil britanic. Ii venea sa isi lase ochelarii jos pe nas, in mod apreciativ. se abtinu sa nu tuseasca. se apropia de incheiere, o simtea degajata- din glas si gesturi. Apoi inchise telefonul.

O vazu ca inca statea acolo, pana cand termina si colega ei -de breasla- si apoi apare pictorul. bla bla cuvinte. se rasuci catre picturi. incerca sa vada ceea ce zicea ea. Platon si Mitul pesterii…aici? intr-un patratel verde? sau rosu? sau …galben?

Dupa 5 minute era “dezlegare” la sampanie si piscoturi. Se duse dupa ea, doar ca la distanta de 1-2 metri. O vedea cum era inconjurata de alte persoane, cum le vorbea, cum ii facea sa rada, cum degaja atmosfera, indiferent de situatie sau de omul din fata ei. Se roti iarasi, lua un pahar de sampanie si se duse si el spre ea.

vorbeau in engleza. Volutele ei ii placeau si el ii raspundea cam in acelasi timbru de sunete. chiar daca erau imbracati, pareau ca faceau ceva … de fata cu toata lumea … nu cred ca isi dadea seama si ea, dar el asa simtea.

zambetul ei se tot latea si devenea ca acela cand era numai cu el, separat.

atunci si ea gandeste la fel?

Il privea fix de ceva secunde apoi il ocoli. si volutele scadeau treptat.

deci…

apoi ciocni paharul cu el:

-hai sa plecam! sa iau tabloul acum? sau …sa plateasca el taxele? radea ea.

-il luam, daca il vrei neaparat! platesc eu.

-ok… il… astept! 😀 nu ma simt pregatita mental sa vad tabloul ala in bucatarie. sau dormitor. simt ca m-ar viola. de fapt.. daca stau sa ma gandesc…cred ca l-as vinde in secunda 2.

-asa grav e?

-din punctul meu de vedere, da.

-facem cum zici tu! mergem la etajul 28 acum?

-da, dupa ce … iau niste piscoturi…

-iti iau eu niste alea cum trebuie. Vrei ceva special cat stam pe sus acolo?

-pai nu. daca esti tu, imi ajunge. sa nu ma lasi pe acolo..

-nu.. cum sa te las singura? adica vin pana aici ca sa te las de izbeliste. cata logica.

-mda.. da… hai.. vino la mine!

il saruta in stilul ei, timid si totodata apasat.

vorbi cu pictorul despre tablou, se incrunta ca sa dea greutate vorbelor si apoi se apropie de iesire, catre el.

-shall we?

 

 

 

 

pictura naiva sau cum sa copilaresti cand esti matur

0

Cu o mare intarziere o sa zic si eu cateva cuvinte despre expozitia din perioada 22 august – 5 septembrie a.c, la Centrul de Cultura Urbana CASINO Cluj -Napoca a lui Mihai Dascalu, un pictor naiv oradean.

Va las mai intai picturile si apoi revin cu anumite perceptii -puteti sa nu fiti de acord cu ele, puteti sa nu mai cititi continuarea, ci doar sa priviti. E tot aia. :)

 

Despre arta naiva se pot spune urmatoarele:

-consider ca mastile inocentei nu s-au dat jos si inca acestea raman pe chipul adultilor – cel putin, majoritatea pastreaza si in suflet inocenta si naivitatea “actului” artistic,

-Henri Rousseau a fost cel care a initiat procesul – si sa picteze “naiv” (apropo, tabloul meu preferat aici ESTE exact cel intitulat “amintindu-l pe Rousseau”, cu tigrul si maurul),

-DACA unii dintre voi isi imagineaza ca arta naiva este “de neexperimentati“, ei bine ar trebui sa mai cititi putin. Ea se refera mai mult la povestea de pe panza – realitatea “adultilor” este inlocuita si imbunatatita cu lumina, culoare si o atmosfera demna de lumea copilariei,

-un tablou in care este folosita arta naiva exprima acea …cum sa ii zic eu, acea stare de caldura, de siguranta, ca nu e nimeni rau, ca totul este bun, e ca imbratisarea mamei sau …in cazul de fata, copacul cu toate anotimpurile este acolo si .. te asteapta – sa ii vezi si urmaresti frunzele cum se inverzesc, cum se maturizeaza, cum se ingalbenesc si apoi cad la picioarele tale.

Sa revin la tablouri:

-Stiti celebra pictura a lui Dali in care ceasurile (sau ideea de timp) se scurg (adica timpul e fluid, iti aluneca printre degete)? Aici ceasul este spart, adica .. ramane acel Dali vesnic la fel – pentru ca, nu-i asa, timpul nu mai se scurge. Si da, Dali ramane tanar. Si jovial.

-omul care culege ciupercile – culorile sunt neutre -pana la camasa lui, iar dimensiunile ciupercilor … rotunde si marisoare sugereaza belsugul naturii, ca totul e neintinat (neatins de mana de om). Copacii sunt tineri si totul in jur pastreaza naturaletea padurii. Acest tablu a luat American Art Awards, categoria arta naiva – nu mai tin minte anul, dar dupa 2010.

-atmosfera din tabourile cu colectiv -piata, unde se bea (un vin fiert), la nunta – este una plina de culoare, parca auzi si cuvintele dincoace de culori… dinamismul si naturaletea fac tot jocul -nuantelor.

-povestea oamenilor de pe strada – care innopteaza care pe o banca, care om deranjat de harmalaia facuta de betivani sau de femeia care cauta in gunoi (sau duce gunoiul?) … -este una plina de farmec. din nou, firescul actelor si al scenei in sine te duc parca intr-acolo

-Din bocancul cu floarea -soarelui + casa … astepti sa se indeparteze mai multi oameni care ar putea sa te deranjeze ca vrei sa intri si sa vezi ce e acolo. Perspectiva este bine reprezentata – in spate fiind niste casute “normale”, de oameni normali (cred =) ). Si acest tablou a luat Second Prize American Art Awards 2015 – la sectiunea Naive art.

Printre alte premii:


1985 – Prize III National Exhibition Bucharest;
1987 – Prize I National Exhibition Bucharest;
1995 – Prize III National Exhibition Bucharest;
1996 – Prize for naive art of Ethnos Fundation Bucharest, 1995;
1999 – Prize ETHNOS International naive art saloon Bucharest;
2005 – Prize III International Exhibition Bucharest.
2008 – Special Prize, National Exhibition Iasi
2009 – Prize for painting “Dr. Ion Grigorescu” Pitesti
2009 – Prize II International Exhibition Bucharest
2010 – Prize I American Art Awards – United States of America
2011 – Prize II American Art Awards – Naive art Human figures – United States of America
2011 – Prize I American Art Awards – Naive art Others – United States of America
2011 – Diploma of Excelency – Bienale of Naive art SIAN 2011 Bucharest
2012 – Prize “Aurora Năforniţă” – National Exhibition Iasi
2013 – Prize I – SIAN 2013 Bucharest
2014 – Special Prize of Jury, National Exhibition of Naive art Oradea
2015 – Prize I American Art Awards – United States of America
2015 – Prize II American Art Awards – United Stares of America
2015 – Prize III American Art Awards – United States of America
2017 – Medal Merito Artistico BCM Gallery – Barcelona 2017

 sursa: http://www.mihaidascalu.com/includes/about.php

Ca o concluzie?

Mie una mi-a placut foarte mult expozitia. Nu am reusit sa scriu despre ea la timp pentru ca am avut alte chestii de citit si facut si para-facut si inteles… Deci, mia culpa. E printre putinele dati cand mi se intampla asta, deci…

Sper ca v-au placut si voua micile mele interventii!

 

 

 

femeia, vechea si eterna poveste

0

Hello! Hello!

Astăzi o să vă explic (cât de bine pot și am înțeles și eu) despre nudul feminin și despre munca lui Nicolas Carone (1917-2010).

 

de pe net

de pe net

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

de pe net

 

 

Să purcedem.

Carone face parte dintre artiștii Avangardei – aici e Expresionismul Abstract -, precum și din mișcările Pop și Minimaliste. CUM?

Pai iac-așa că trebuie să o iau pe rând:

Despre arta Pop: ea apărea și era în nomenclatorul istoriei artei prin perioada ’50-’60-’70, când prinde contur, iar adepții ei vor sa înlocuiască abstractul per primam cu un altfel de stil: din realitate să asambleze “chestii” întâmplător. Aici, în mod normal, l-aș aminti pe Andy Warhol (și multele lui obiecte “celebre”, printre care buda, secera si ciocanul… cărora le dă un sens).

Revenind la Carone, acesta a fost “inspirat” si influențat de artiști precum Pollock, Hofmann și de Kooning.

După ce trece de Expresionismul Abstract, Carone revine și înnoiește tehnica figurativului și perspectivei.

Astfel, desenul clasic și radical de modernist în linia expresiei, precum și libertatea cu care “descrie” povestea tabloului, aduc în prim-plan eterna și fascinanta poveste: FEMEIA (mai precis, NUDUL).

În plus, cel mai important lucru dintre aceste “caracteristici” ale muncii artistice made by Carone este dinamismul pictorial care SE LASĂ văzut în fiecare dintre lucrările sale pe hârtie.

În arta lui Carone nu există nimic static/stând/așezat. Astfel că fiecare atingere, fiecare gest este încărcat cu o intensitate expresivă, indiferent dacă imaginea cuprinde o singură figură sau reprezintă un grup de figuri – mai multe “trupuri”.

Dacă privim cu atenție aceste tablouri (sus și mai jos) sunt oarecum fractali artistici tăiați din tematica și apropierea nuanțelor à la Ingres și de Kooning.

de pe net

de pe net

de pe net

de pe net

 

 

Nudurile nu sunt plasate pe pat sau nu stau pur și simplu pe un scaun să pozeze, ci majoritatea se află într-o aplecare, rotire, răsucire, întoarcere, o fluență a liniei care… transcende dincoace de sens.

Culorile nu sunt “complementare” și nici cum le știm – primare sau secundare, iar desenul sau mai bine zis linia, urmează povestea – lirică și deseori erotică.

Uneori, când se ia decizia de a renunța la abstractizare în favoarea reprezentării, anumite probleme picturale rămân  nerezolvate – care e până la urmă vocea care învinge: raționalul sau emoția?

 

 

English

Today I am going to explain (how well I can and I understand) about nude women and about the work of Nicolas Carone (1917-2010).

Let’s proceed.

Carone is a part of the avant-garde artists-here’s Abstract Expressionism, and Pop and Minimalist movements. How?

Well yak-so you have to take it one at a time:

About Pop art: it was on the arising and art history through the period of ‘ 50-‘ 60-‘ 70s, when fostered, and her followers want to replace one abstract per natural or can occur with different style: from reality to assemble “stuff”. Here, normally I remember Andy Warhol (and his many “famous” objects, including closets, sickle and hammer… of which gives them a sense).

Carone, returning to it was “inspiring” and influenced by artists like Pollock and de Kooning, Hofmann.

After passing of Abstract Expressionism, Carone returns and recreates the figurative technique and alternatively.

Thus, the design classic and radical modernist line expression, and the freedom with which he “describes” the story of the painting, bring to the fore the eternal and fascinating story: WOMAN (more precisely, NUDE).

In addition, the most important of these “features” artistic work made by Carone is the dynamism of the band saw in each of his works on paper.

The art of Carone there is nothing static/standing/seated. So that every touch, every gesture is loaded with an expressive intensity, regardless if the image contains a single figure or group of figures represent a more “bodies”.

If we look carefully these paintings (above and below) are somewhat artistic cut from fractal theme and proximity to produce fading as Ingres and Kooning.

These nudes are not placed on the bed or simply do not stand on a chair to pose, but most of them are in a bending, twisting, rotating, turning back, a fluency line which … transcends this side effect.

The colors are not “complementary” or how you know-primary or secondary, and drawing or rather line, follow the story-and often lyrical eroticism.

Sometimes, when you make the decision to waive the abstraction in favor of pictorial representation, certain issues remain unresolved-what is ultimately defeated the voice: the reasonable or the emotion?

 

Go to Top