Posts Tagged ‘ mg de uitare

mg de uitare 7

# calcula tot felul de predictii. se incrunta. lua creionul celalalt, cu mina, sa poata corecta.
era la bucatarie, lucra. ea mai voise sa stea in pat, iar el o invelise si inchise usa. i se parea ca un norisor in viata lui: isi schimba forma, insa consistenta ramanea la fel.
o sarutase pe umar si inca ii era mintea la pielea ei, la zambetul ei, la ea… la ea…
mai fusese asa candva, dar parca nu atat de firesc. fara sa vrea aluneca pe drumul asta…
normal, fusese dezamagit, insa… i se parea ca privind-o era acolo sa il ajute cu totul din interior la exterior pentru el.
parca era un colac de salvare. venise cand se asteptase mai putin. si totusi, acum, dormea la 2 m distanta de el.
se uita prin foi. si foile la el.
se ridica. nu avea stare.
ii pregatea un sandvich. nu ii cerea ea nimic, insa … ii placea sa aiba macar putin. ar fi vrut sa ii aduca micul dejun la pat, sa fie in satin toata, sa ii alunece materialul de pe ea cand o sarute.. insa ii placea cand aluneca si se tara dupa el prin pat… cu adevarat altfel. era si orgolioasa, insa cand gresea, ii placea sa o priveasca: oare se prefacea? Oare ii pasa ca …?
Si da, era sincera, nu le vorbea si atat. mai avea el tangente cu oameni prefacuti, insa cu ea ii era greu sa nu fie el. cu bune si rele. se mira cum putea sa il asculte si sa inteleaga…?

##
ii spusese ca are nevoie de somn. macar 1 ora. cu zambetul pe buze o invelise si o saruta pe umarul stang, apoi inchise usa.
statea cu fata spre geam. se gandea la ei. cum treceau orele si ei se plangeau ca abia atat … sau cel putin ea se mira.
inchise ochii. vedea secvente. trecute. ar fi vrut sa poata sti putin din viitor, insa ar fi stricat surpriza vietii – cu cat stii mai multe distrugi sirul normal al actiunilor… -. se pierdea informatie, i se parea ca stiind viitorul ar fi putut sa omoare ceva delicat.

echilibrul i se parea ca un fir de la ciorap… atat de usor de scos din circuitul vietii… incat iti trebuie mg de uitare ca ai o pereche de ciorapi toata viata…ciorapi pe care nu-i speli sau scoti de pe tine.
inchise ochii iarasi. vedea cocori si o lumina puternica pe pleoapele-i fierbinti. iarasi avea febra. nu putea sa ii spuna. si-ar fi facut griji. nu voia sa fie ingrijorat.
desi stia ca tandretea vine din grija, ca afectiunea se exprima prin ajutor… ii zicea doar de durerile mari. ii venea sa isi scoata pielea, sa i-o lase, sa ii dea si sperantele si visele, sa le puna intr-o cutie anume… insa… daca nu stia ce sa faca cu ele? daca ramaneau pierdute? daca radea de ele? sau … le pierdea pur si simplu?
rase scurt in sinea ei. pielea o avea, ideile o parte, iar restul… le mai pastra la naftalina. le va arata cand o sa fie totul limpede ca o luciul lacului.
ofta, casca, se intinse si apoi deschise un ochi.
ok.. hai sa nu hibernez deja!

mg de uitare 6

isi duse mana prin par. se uita la el.

tacere brusca. prea adanca.

se ridica de la masa sa se duca la chiuveta si o prinse de mana.

– nimeni nu mi-a spus asta. asa. iti multumesc.

asa cum?

spusese firesc totul. desi cam plicticos, i-o spusese. se simtea prost si totusi… bine. era la granita dintre regret si gol.

se inrosi.

– ti-e rau? intreba el. vrei un ceai?

vreau o pusca. si plina cu gloante in caz ca ratez. pe mine. 

nu putea fi rautacioasa. simtea acum ca fusese. ca pe undeva spusese mai multe decat voia.

ofta ca dupa o durere chinuitoare de picior sau burta si intoarse cu spatele la el pentru o fractiune.

o intoarse spre el.

– ce e? apreciez vorbele tale. tot ce faci. chiar si cand gresesti. inseamna ca esti tu.

se uita blocata la el. nu putea sa zica nici “ma bucur” si nici “glumesti, nu?”.

nu parea genul care sa aprecieze pe altcineva decat pe sine. si singurul specialist era el pentru el. adica el putea sa zica orice ca avea dreptate, in rest, asculta doar ca sa zica la final “bine”. nu parea genul care sa agreeze ceva fara sa nu comenteze. pentru el orice era perfectibil, mutabil, schimbabil… ori uneori… ei bine, tocmai asta nu-i placea. unele ganduri si simtiri nu le misti. raman acolo, pentru ca sunt siesi limitate. pentru ca e bine sa fie constante, nu luate ca variabile.

asta era divergenta si tensiunea care plutea intre ei. erau asemanatori pana la un punct, insa la unele “aspecte” erau prea diferiti. si nu prea se stia cine sa lase si cat. uneori lasa ea, alteori, surprinzator, lasa el… cateodata insa trebuiau sa se complaca amandoi intr-o balta de mici detalii.

– prea taci! o atata el.

– ce sa mai zic? n-am zis destule? se voia sa iasa din stransoarea lui.

– niciodata nu e destul! raspunse el zambind, strangand-o in brate mai mult.

stiam! puteam sa jur! parca spunea privirea ei. 

nu zambetul ala… nu ala!! 

ofta. ceda presiunii si se relaxa. mirosea a menta, a scortisoara si a ceva puternic.

inchise ochii, respira prin camasa lui si deschise un ochi, melancolica.

– ce dracu’ ma fac eu cu tine? nici la deal si nici la vale. 

– vrei vin fiert sau o baie calda? o intreba zambind si indepartandu-se de ea.

– ambele? sau e numai una la stocul de azi? radea ea subit.

– uite…pentru tine… ambele.

desfacu’ sticla de vin, puse in ibric, iar ea dupa ce il saruta pe gat alerga spre baie.

veni dupa ea imediat.

– nu mai topai!

– dar n-am topait! am alergat!

– mai grav! radea el.

– sa imi dai, te rog, un prosop.

dadu drumul la dus, il tinea cu degetele de la picioare, intr-o pozitie demna de circ sau efecte speciale. se uita la ea cum se chinuia.

– se poate opri apa daca nu esti pregatita cu sapunul pe tine… cum ajungi sa il tii asa???

mai mult se uita la dedesubturi decat la robinet.

– nu-ti place? ridica ea o spranceana la el, urmarindu-i privirea si razand scurt.

– imi place foarte mult cum…dar nu inteleg de ce?

radeau.

– pentru ca trebuie…mda.. ai dreptate. dar…

– hai sa te ajut. parca esti copil.

parca? 

lua sapunul si o clabuci bine. se simtea de 6 ani, dar radea intruna. nu se putea controla.

– shhhh…taaaci!!! te sarut ca sa taci!

o busi rasul exact cand o sa sarute, asa ca acum radea in gura lui.

o musca de buze sa se opreasca si reusi. o lua de mana si se urca si el in cada, langa ea. arunca hainele lui pe jos si o tinea in brate cu apa curgatoare peste ei.

– ca sa nu mai razi!

se uita la el serioasa de sus in jos si apoi ii spuse calma:

– bine… daca atat trebuie sa fac…

– tine robinetul ca inainte! radea el.

luase dusul intre haluce si al doilea deget, iar el o mangaia si o spala pe unde apuca.

unghiurile coapselor si zona inghinala il faceau sa arda, insa se abtinea. nu stia de ce, dar voia sa doar sa o mangaie.

o saruta pe umeri si ii sopti ceva la ureche.

radea ascutit.

ideea nu e rea, dar cum?

veni si raspunsul repede.

ramase cu un zambet larg pe fata. se uita la el surprinsa si amuzata. nu parea genul. cum de …?

isi infipse unghiile in el, il auzi gemand si il musca usor de ureche.

– nu pot sa ma abtin! adica…nu imi place sa fac zgomot, decat sa il provoc in sens invers.

se impinse in el si il saruta brutal. isi sparse buza si isi lingea sangele.

– hmmm..si iarasi…

il simtea. il voia si mai cu seama.. nu se satura. parca erau doi magneti opusi.

– eu zic sa ne potolim! zise el dupa un timp, zambind, saruntand-o pe gat. sa nu se evapore vinul.

iesi si ii lasa un prosop pe calorifer.

nu apuca sa zica ceva, ca era langa ea.

– am stins focul!

aproape. abia l-ai aprins! 

– vinului? intreba ea amuzata.

– cred ca doar vinului.

o ajuta sa iasa din cada si o sterse cu prosopul.

– esti ca o regina. aia nu faci, aia nu faci… astepti servitorul…

– imi plac servitorii… mai ales astia cu multe talente ascunse.

rase si el.

– cred ca inteleg rationamentul. cu cat mai universal, cu atat mai valabil.

– nu neaparat. doar valabil si universal.

radeau.

o trase spre pat.

– stai putin! revin!

revin?! 

veni cu o lampa inalta, o puse langa noptiera si se aseza langa ea. era bagata pe sub patura.

– iar te-ai ascuns!? pisica!?

nimic.

era incolacita. tremura.

– ooof…ce ma fac eu cu tine?

sa vezi ce te faci fara mine! 

se aseza langa ea, o lua in brate si o simtea vibrand. de la frig.

– tremurici… ce faci?

isi trecea picioarele peste ale ei, le freca sa i le incalzeasca si o strangea la piept.

desi nu era genul de om care sa isi arate afectiunea, cu ea ii era imposibil. mai ales cand o stia mica si speriata.

i se parea ca poate sa o ajute, sa ii inlature fricile, sa treaca peste demonii ei si sa ii faca putina curatenie pe cararea ce ducea la sertarele cu trecutul. o saruta pe frunte si o lasa in pat pentru cateva clipe.

– revin, pana nu adormi! ii spuse dupa ce se asigura ca tremuratul e uitat.

auzi un marait infundat si rase in sinea lui.

se intoarse in cateva clipe cu doua cani cu vin fiert si o striga pe nume.

nimic.

– te joci? am adus vinul. cand vrei…

il auzi band.

iesi si ea din asternut.

– mi-e prea somn ca sa mai beau ceva. chiar si vin. o sa beau putin.

lipai putin si se baga la loc.

il bau din doua guri pe al lui si se duse la ea.

– vreau sa te tin in brate. atat!

– e bine ca vrei atat! rase ea.

– vrei mai mult? radea si el de rasul ei.

– oare?

se lipi de el si il simti ca era al ei. ii placea asta. ranji la el si il saruta exact cand se intindea si el dupa ea.

deci se poate, carevasazica?

o mangaia pe umeri si spate, sa o domoleasca si o saruta pe obraz.

– maine! nu acum! suntem prea agitati.

ramase cu gura cascata.

tipic. e mai greu ca la urnit 100 kg. la aia te mai fortezi si tot il urnesti. aici…e ceva contra ratiunii. 

se intoarse cu spatele la el.

– afurisito! vino incoace!

nimic. ranjea in sinea ei.

se ridica pe coate, sari peste ea si era cu fata spre ea.

– de ce esti capoasa?

– pentru ca imi permit! ranji ea.

– si asta iti permiti?! baga el mana pe sub patura si o dezbraca din doua miscari, pipaind ce intalnea.

o vedea cum isi musca buzele sa nu zica ceva, cum isi infigea unghiile in patura si perne…

– te vreau! ce te uiti ca …

– imi place cand ma vrei…cand ma chemi.. cand ma doresti! zise el concentrat pe reactiile ei.

– ca sa vezi…

o auzi gemand infundat.

– nu mai pot!

il privea direct, cu privirea intunecata si lichida deopotriva.

tragea de el si il impingea in acelasi timp.

 

 

 

 

 

 

 

mg de uitare 5

statea incordata la masa, avea o privire rece si totusi ceva o retinea sa vorbeasca. poate prezenta lui? poate nesiguranta ei ca apartinea locului? ca prezentul de fata nu avea nicio legatura cu ea? ca ea nu se regasea aici? ca nu putea sa doarma nu zicea multe?

el vorbea sa umple spatiul si tacerea dintre ei. oare era altruist? oare simtea ca ea se gandea la altceva? cum ar fi fost sa se puna in pielea ei? sa fie zilnic strain unui om care il respinge constant prin aceleasi motive? de parca era o placa la pick-up… de parca timpul ar fi fost acelasi, bland cu toti si toti erau fericiti… numai motivele egoiste erau cele care contau…

ea era singura. in sine. iar daruindu-si gandurile si pielea lui i se parea ceva firesc, insa nu de apreciat, nici de Nobel, nici de gluma.. facea asta pentru ca i se parea normal ca atunci cand esti cu cineva sa fii trup si suflet. nu pe bucati. nu pe mg.

se uita prin el.

el inca vorbea. ceva ce sigur pe ea nu o viza.

ridica o mana si tusi:

– gata? ai terminat? ridica o spranceana ea.

– cred ca da. dar daca tu nu vorbesti…

– te-ai gandit sa vorbesti tu? mult si bine, ca si cum ai fi singur?

fir-ar! nu voiam sa zic asta!

se inrosi si tusi din nou.

– ai racit?

– cred ca da!

mai tusi o data. avea si febra, dar nu ii spunea.oricum, i-ar fi facut morala. ori nu trecea febra cu vorbe. din cate stia ea.

 

 

– uite care e chestia. uneori, din singurate trebuie sa faci ceva util. nu neaparat sa te inchizi intr-un laborator, sa faci formule de fizica pe o foaie rece, alba de hartie. cat sa metamorfozezi realitatea pentru a supravietui intr-o lume nebuna, in care a supravietui devine insasi nebunia. sublim cateodata, insa singuratatea prin multele ei fatete pe care le are – depresie, boala, frica, teama, anxietate, moarte chiar- ne face sa ne dezvoltam inteligenta. uneori, dai in Alzheimer fara sa vrei pentru ca uiti de tine – te pierzi in tine gen… ma rog..e o exprimare plastica, insa te prinzi tu.

lua o gura de apa. isi umezi buzele. continua calma, rece si cu privirea fixa la el:

– uneori, oamenii au nevoie de timp si spatiu pentru ei. pentru ca asa vor, pun o mana in fata celorlalti “pe aici nu se trece”. insa nu e o atitudine pe care sa o abordezi zilnic. pentru ca nu e o arma. esti manipulat prin singuratate. devine toxica. tie. din mlastina nu se iese ca nufarul in cazul acesta.

il urmarea cu privirea. se uita drept pe geam. o enerva, insa isi continua gandul. i se parea ca o aude si in acelasi timp ca ii ignora vorbele.

– chiar asa trebuie vazuta uneori insulita cu singuratate. in mlastina zilnica mai rasare un moment de singuratate. moment. nu zile si nici ani. a fi singur nu e o virtute. nu dovedesti nici ca esti puternic si nici ca esti tolerant cu tine. din contra. iti devii calau. calau al timpului si evolutiei tale. iar lumea va fi inchistata pentru ca asa o faci. prin singuratatea ta, creata, iti limitezi lumea. lumea va deveni o bula separata de tine. iar in timp, vor deveni atat de separate si distantate, incat bula ta si bula-lume vor deveni  practic in incapacitate sa se vada, sa se atinga… iar tu, vei fi in incapacitate de adaptare … frustrarea si singuratatea vor fi si mai mari. mecanismul va deveni atat de toxic, incat nici acidul sulfuric nu isi va face loc.

o privi fix. era suparat. avea privirea umeda.plangea?

– de ce imi spui astea? intreba ca pentru sine.

 

 

 

– pentru ca distrugi singur ceva care poate fi frumos. distrugi cu intentie. asta se numeste crima cu premeditare. singuratatea si senzatia de a fi singur sunt incongruente de la un punct. de ce? pana la un punct se aseamana, insa de la un punct devine fiecare “un alt scop”. insiguratatea  tine de un Eu, EGO, pe cand a fi singur este o stare, ce tine de spirit, de un Sine, de a fi “unic” tie sau cu tine. E un act “superior”, voit, ” vreau sa fiu singur”.. pe cand insinguratatea tine de “De altii” care pun limita, iar omul nu are cum sa se simta “superior” sau “unic”, ci din contra. constanta transformarilor simple la inceput – oricine vrea sa fie singur la un moment dat- devine o sursa de poluare. da… devine o sursa de poluare singuratatea.

– ai terminat? intreba el.

– sa inteleg ca 1. nu esti de acord daca ai fost atent sau 2. nu ai ascultat si te-am plictisit.

– te-am ascultat. am inteles.

era incruntat. sigur nu era ceva bine. poate fusese prea sincera cum vedea ea lucrurile? cum il simtea? cum vedea totul…desi era nimic??

– sunt dileme. singuratatea e dilema omului. una dintre ele. cand te trezesti din ea, de irealul imaginilor reale de fapt pe un timp pamantesc, vezi de fapt ca nu apartii materiei si irealului. si deci, concretul va deveni o imagine a imaginii create, iar tu, cel care crezi ca supravietuirea devine mai buna prin singuratate… ei bine, devii un intrus intr-o lume materiala. iar realul tau nu este per se o imagine, ci o suma de imagini de planuri temporale ce au fost si ce vor fi oricand temporale cu suma gandurilor tale. adica… singur iti constuiesti aceste planuri ca apoi sa le dai si celor care traiesc in absurd …din ele. fiind e un gerunziu. e un verb. fiind arata o actiune care nu se stie niciodata cand se opreste, e un insusi infinit nedefinit creat si supus siesi unei divinati pentru ca arata siesi singuratatea profunda, iar creatorul lui (ce exista, ce se afla!) are puterea deplina sa faca lumina si intuneric in acelasi timp. doar pentru ca “fiind” va fi insasi esenta singuratatii create siesi.

isi duse mana la frunte. mai lua o gura de apa si il urmarea.

se uita la ea. in sfarsit o privea cu ochi blanzi.

– ai dreptate. sunt un mare prost. un dobitoc.

 

mg de uitare 4

Era emotionata. Stia ca emotia o facea slaba, insa… nu ii pasa. CE mai conteaza emotia in fata ei? E insasi esenta ratiunii.

– Nimic nu e mai fals.. sa crezi ca abstractul nu e concret si invers. si …de fapt… cel mai dureros e ca suntem intr-o lume abstracta, plina de constructii. REALITATEA tine de TOT. inglobeaza totul. Insa si realismul poate fi platonic – partea cu universaliile-, moderat sau sever. insa cred ca realismul este chiar totul in care traim, actionam, simtim, rationam, la care rationalizam si prin care co-existam unii catre altii. si totusi…

asta gandea in metrou. ii spusese ca ajunge la el. insa daca mai zicea si timpul… timpul… facuse din el un aliat al gandirilor abstracte, nu real. inca nu era un prieten real timpul. nu cu ea.

se pierdea in atatea idei, ca atunci cand era cu el, nu mai avea niciuna. sau…avea, insa nu voia sa il puna la realitati absurde. el era exact cum nu era ea. si asta o intarata mereu. iar dorinta ei il intarata pe el. era o combinatie ciudata intre chimie si biologie, intre molecule si neuroni, intre priviri si actiune.

– si totusi… realitatea e demonstrabila. e demonstrabil ca exista si in acelasi timp, e la fel de demonstrabil cum acelasi obiect nu exista – pentru o alta fiinta-. si deci… e demonstrabila realitatea aceluiasi obiect in aceeasi realitate.

mai avea o statie.

respira adanc. oare cum va fi? oare va fi fericit ca o vede? sau… va incerca sa ii spuna ca a intarziat? sau… ?

pasi peste trepte rapid, cu mainile in buzunar, muscandu-si buza de jos si cautandu-l cu privirea. nu era. se roti pe loc. nu era. duse mana la frunte, scoase telefonul. ii scrisese ca era la un magazin in zona. ii spusese exact cand urca.

traversa in graba si se opri in fata magazinului. astepta. nu se pricepea sa astepte.

intra in magazin. era la casa.

ii zambi si iesi. statea cu mainile in buzunar nu pentru ca era aroganta, ci ca avea o mana care parea arsa – de la frig.

il astepta cu emotie. aceeasi emotie care era si cand l-a vazut prima oara. era o emotie lichida pe sira spinarii, ca un fel de coloana de mercur. trase aer adanc in piept si inchise ochii.

– ai ajuns! zise el, cu doua sacosi dupa el in mana stanga.

ea pufni usor de la sperietura si il lua de mana dreapta, care era special libera.

– da. am ajuns la timp. da-mi o sacosa!

– nu! nici nu ma gandesc!

bine. nu mai insist.  

– ce ai mai facut? adauga el repede.

– nimic interesant. am gandit anumite lucruri cat am venit spre aici, iar acum… chiar nimic.

vrea sa stie ce gandesc?! zi-mi ca nu! 

– la ce te-ai gandit?!

fir-ar! 

– nimicuri… realitatea.. viata… moartea… chestii… nimicuri..

– daca nu te-ai gandi la ele ar fi nimicuri. poate pentru tine au sensuri ascunse. poate imi spui despre ele. ce zici?

ii zambea. treceau rapid pe langa felinare, semne de circulatie, semafoare, masini… gropi!

ii placea cand il vedea zambind. chiar adora zambetul ala, adresat numai ei. parca avea un zambet pentru ea. asa il simtea ea. poate o luau emotiile prea mult in serios…

– da.. desigur!

ca nu!? aproape ca mi-ai da in cap cu argumentele mele.. si logic ca nu vreau sa iti spun despre viziunea mea cu viata si moartea. clar nu!

– ce-ti mai face mana? schimba el subiectul.

– la fel… de prost. simt frigul prin ea pana in sange. parca e o usa deschisa catre si inspre frig.

acum era randul ei sa ii zambeasca, sa il calmeze. desi… il vedea dupa privire ca ar fi facut orice doar sa o vada cu mana aia dreapta arsa de frig.

– nu pot sa pricep…e proasta circulatia sangelui sau…

– conteaza cum? conteaza ce e. acum e asa. in viitor nu o sa mai fie.

– atat conteaza pentru tine?!!?

era intrigat. dupa voce il simtea.

e clar! trebuie sa ma fac mica, o mica si mai mai mica fata decat sunt acum… 

– nu… conteaza tot. in fine… important e ca o sa fie bine.

– ca sa nu fie rau! rase el langa ea.

nu mai zicea nimic.

la un moment dat, o lua in stanga.

– e dreapta. unde te duci?!?!

– pai… mda.. uit!

– e a nu stiu cata oara cand faci asta…

– dar jur ca nu am intentie sa fac … pur si simplu…

– bine… dar totusi… nu e prima oara!!

– stiu. tocmai… nu pricep nici eu… or sti picioarele ceva…

– da…ce mintea nu percuteaza inca. e dreapta. doua stangi si doua drepte.

– aproximativ. ordinea e inversa…si d-asta. poate.

– poate!

ii era jena. facea stanga mereu cand era dreapta, si invers.

se scarpina pe frunte cu naduf. nu voia sa il supere cu ceva. din contra.

– o sa imi fac o harta mentala.

si il stranse de mana mai tare.

– am luat masline verzi. stiu ca iti plac.

– perfect. pot sa trec peste o seara deci.

– si mai multe. placinte cu visine…

in mod normal, ar fi mancat. insa nu cumparate. nu stia de ce anume, insa cele cumparate o lasau rece.

– nu pot sa mananc.

– de ce?

– nu am un motiv static…ci unul dinamic. in timp se tot schimba motivul asta. acum ar fi faptul ca nu am starea de a manca visina intre foi. poate separat si cruda.

il privea aproape suparata pe ea ca el luase ceva si ca nu putea sa ii ofere imaginea dorita. la masa cel putin. parca la masa mereu va fi o problema cu ce vrea el sa fie si ce e de fapt. iar asta o intrista.

– am inteles! zise el la final, dupa secunde de gandire.

 

##

 

au ajuns acasa. isi lasa geanta si i se agata de gat, intr-o imbratisare simpla. il pupa pe obraz si isi adanci nasul in obrazul lui. respira o clipa pe pielea lui, il lasa din imbratisare si isi dadea geaca joc in acelasi timp.

el lasa sacosile jos si ii puse geaca in dulap.

se apropie de ea si o saruta pe buze rapid, o lua in brate si o saruta pe gat.

– pe tine te-am asteptat in singuratatea mea… un reper. un start!

o opri pe tocul usii si o saruta apasat.

ea il pipaia pe unde apuca si ii ranjea cu subinteles.

– da… sunt un om.

– cel mai placut om.

– daca ai sti ce sunt de fapt…

– daaaaaa… iarasi ma intarati…? esti un muritor ca si mine. nimic in plus. imi plac gustul mintii tale, sunetul spiritului… si dinamica dintre celule.

se uita la ea. o privea lung. apoi o trase spre canapea. se strecura intre coapsele ei si o saruta pe gat.

– imi place atat de mult ca esti cu mine. ca ma placi.

– mi-ar placea mai mult pe un pat.

ea era relaxata in prezenta lui. putea sa ii faca ce voia, ca nu zicea contrar.

– si-mi mai place cand ma vrei. dorinta ta… imi place.

– da?!! ciudat. si mie! tot asta imi place. cum ma vrei. cum ma privesti… nu e pervers. e o curiozitate de adolescent care vede prima oara o coapsa si se uita cu mirare la linia de mai sus. eu te vreau pe tine. si sunt foarte selectiva la cine ajunge dincolo de cuvinte.

se uita fix la el. era serioasa.

o mangaie pe chip.

– imi place cand te uiti la mine asa.

rase.

– asta nu-mi place! zise el repede.

– nu rad de tine. rad ca iti place seriozitatea unei clipe. de parca ..

– da. si-mi placi tu. chiar si cand nu-mi place ce faci. pentru ca te plac pot sa trec peste.

ridica o spranceana. puse mana si ridica maieul. il saruta peste gat si il lua in brate.

– esti un om bun! zise el.

 

 

era langa el. zambea multumita, lenes. el o tinea in brate. erau fata in fata.

– ce e? il intreba ea mangaindu-l.

– simt.

tipic. un cuvant din care sa ma prind eu exact ce e de spus?! 

o strangea in brate si o saruta obraz.

tandretea face sufletele sa cante! face sa fie totul real. 

tacea. insa gandea multe.

cu tandretea topesti orice indoiala. si faci din ea ca placerea sa fie pura. 

 

 

se ridica brusc pe coate si se uita la el.

– vrei… candva gen… sa mergem la striptease?

– poftim?!

cred ca se putea astepta la orice intrebare numai la asta nu! 

– nu?

– ce sa facem noi acolo?

– sa ne uitam!? rase ea de cum o privea- parca vedea doi viermi pe bucata lui paine si eventual se inmultau tot acolo.

– de ce? serios!?

clar nu! nu mai intreb! ma duc singura! 😀

– nimic. lasa. uita!

– poate e important pentru tine si poate ar fi ceva util! insa nu vad “ce?” sau “cum?”.

pentru cateva ore…da!? curios… acum ii era rusine ca il intrebase. 

se scarpina pe frunte.

s-apoi ma mir ca am cosuri?!! 

o rasturna peste el.

– imi place cand te vad asa.

– goala?! rase ea.

– si goala… si asa… cum esti acum!

o mangaia pe spate si o privea curios, fericit, avid dupa ea.

ea ridica o spranceana. imbujorata si cu privirea lichida, il lua de maini si arata lumea dupa aripile ei.

 

##

 

 

dupa ore bune in care luau pauze de la realitate si se alergau prin nori si idei, ramasesera imbratisati intr-un somn de clipe.

 

 

 

 

mg de uitare 2

 

desi stinse veioza, statea cu ochii deschisi. in noapte fricile ei prindeau chipuri miscatoare pe pereti. si erau doar crengile marului.

fiecare sunet furtunos al vantului o facea sa ii se scoale fractiuni de ceas… apoi sa se linisteasca…

ii era frica de paianjeni mai mult ca de moarte.

– moartea e ca nasterea. vine si te poarta catva…apoi iti lasa cea de pe urma farama de nisip.. cancerul e doar o denumire a urii care ne afecteaza pana la celule. daca nu am uri atat…am fi departe. sau daca nu ne-am dori atatea. ne mintim zilnic ca putem fi mai buni. nu se poate. poti fi un mincinos cu diploma pentru tine. sa ai studii in nereusite. sau sa reusesti doar prin compromis. intr-o lume mancata de cancer… nimeni nu e matur. iar daca e, atunci verdele devine rosu.

se uita pe geam din pat.

– de ce nu se intelege ca suntem conexati in serie? ca suntem importanti unii altora? ca exista o veriga…o za universala din care facem parte… ca suntem vectori in miscare pe 3 coordonate… ??

se foia. dadu plapuma jos de pe ea, arunca perna.

– suntem in noroi. oricat ne-am duce la biserice, oricate fapte bune am face… oricat cat ne-am stradui “mai bun” sau “mai bine” nu e si nu va fi. atat timp cat raul este la nivel celular peste tot.

vedea stele. vedea inca umbrele miscatoare. parca le vorbea.

– uite…ce maini… universale. ne tin si prin aer si prin spaime… viata si moartea sunt doar evolutia fireasca a omului. de la nou-nascut, de la curiozitate si suflet curat la intelepciune si suflet obosit si chinuit de toti care au trecut prin noi…la care am tinut si pe care ii credem egalii nostrii… asta e omul.. o evolutie. cu totii urmam aceiasi pasi. nimeni nu sare de nastere sau moarte. oricat s-ar stradui. ca mori gras sau slab? asta e rezolvarea problemelor omenirii? asta te incalzeste? specie …

se abtinu. zambea. si-l imagina ce ar fi spus el despre furia ei sufleteasca.

 

– cancerul nu e ce cea mai grava boala. ura care il hraneste e. daca am sti numai sa iertam si sa trecem peste tot… si nu sa ne omoram intre noi, sa vrem mai mult in fiecare zi, sa iubim simplu si sincer pentru ceea ce omul de langa noi e… sa fim sinceri si deschisi catre viitor si nu blocati in trecut… dar sa ne traim prezentul, pentru ca e o cale pentru viitor si o fereastra catre trecut – putem oricand sa deschidem fereastra- … trebuie sa ne iertam pe noi, sa invatam sa ne toleram si defectele, greselile si gandurile mai putin reusite si …sa le modificam… sa ne alcalinizam totul… pentru ca sa mergem mai departe… nu cancerul e boala secolului… ci ura! ura pornita de la vecini si pana la ura dintre natiuni.

aprinse veioza. avea o oglinda. se uita in ea.

– ha…cea mai frumoasa? cea mai realista?? mai exista?

puse oglinda cu fata in jos.

– nu-s nici macar suparata. sunt dezamagita ca mereu istoria se repeta, doar ca uneori… parca suntem tampiti si nu pricepem catre ce se intinde totul…si cat va dura. oare adevarul si minciuna sunt doar termeni? daca ei n-ar fi…atunci ar fi reale legile? e adevarat ca daca furi faci rau celui de langa tine? si atunci… daca exista adevarul… inseamna ca si Biblia e reala? ca doar are in Decalog porunci.. cu si despre conduita legala a omului…de a se adapta la niste norme civilizate. poate chiar Moise a fost un avocat fara sa stie… iar noi… nu respectam nici macar legile de peste 2000 de ani…

isi lua batonul de cereale de pe noptiera si infuleca cu pofta.

cand manca isi amintea fragmente sexuale. asta patea de ceva ani. nu isi explica prea bine, dar credea ca tine doar de primitivismului omului. ca e o nevoie primara si sexul. alaturi de foame si satietate. starea sexuala avea ceva uman si animalic. animalic prin proces, dar umana prin comunicare, atingere, tinutul de maini in timpul actului si acea fuziune dincolo de cuvinte cu partenerul. pe care il cunosti de la piele pana la miros si fluide.

– sexul e ceva atat de firesc, incat nu inteleg de ce atata ipocrizie. o relatie nu incepe cand faci sex, ci atunci cand simti conexiunea de ambele parti. cand simti zambetul inapoi ca e sincer. si sunt multe zambete de diferentiat. ca si priviri.

mereu adormea la 3 dimineata si se trezea la 6. mai nou, parca ar fi vrut si altora sa le zica sa nu mai doarma atata, ca or sa doarma vesnic dupa moarte, ca le vor ramane spiritul pentru o perioada..si asta trebuie sa le dea de gandit.

deschise geamul. trase aer in piept si zambea. si-l imagina dormind. ii placea sa il vada dormind. sa il vada vulnerabil si schimbat. ii venea sa il imbrace cu pielea ei alba.

 

 

mg de uitare cap 1

e al 6lea roman (nepublicat) – o sa mai sufere modificari la titlu, insa restul ramane pe loc. :))

 

#

Statea pe scaun. verifica niste informatii. taia. ofta. se incrunta. isi punea mainile la frunte, apoi calus de-a lungul gurii… Mai ca ar fi vrut sa ia la palme pe careva pentru ca nu stie sa faca un raport cum trebuie.

– Cum e posibil sa se dea asa ceva mai departe? Si cum sa indrept eu asemenea atrocitati ale logicii? Incalca orice deontologie…

se ridica brusc, isi mai turna putin cafea in cana. era 12 noaptea, iar el statea inca sa le dea de cap actelor.

– Imi bag picioarele. Bataie de joc!

NUMAI cu sine putea sa fie asa. Un fel de pasivo-agresiv. In rest, nu-i placea sa se certe cu nimeni si nici nimeni sau poate careva sa se bage peste el.

Plus ca… de la o vreme i se parea ca devine altul.

 

##

Citea o carte. Nici macar nu era atenta.  se parea ca se gandea la ceva.

rasfoia paginile. de la oboseala, i se pareau litere dansante. mainile ei delicate, albe si rotunde la incheieturi, dadeau scenei o blandete melancolica.

veioza inca ardea si la 12 noaptea.

dormitorul ei era si birou. era o camera alba, cu parchet simplu, un geam, patul in dreptul ferestrei – poate ca sa vada direct cerul noaptea?!-, un sifonier modern si o noptiera pe care isi punea cartile de si care trebuie citite.

cu toate ca era obosita, era in lumea ei.

– cautarea obsedanta de raspunsuri e o lupta cu tine. cu demonii tai. cu ceea ce esti tu. viata poate deveni un obstacol cand vrei numai raspunsuri. traieste viata asa cum e.

isi nota ideile intr-un caiet si ofta.

primi mesaj: dormi?

zambea. cum putea sa doarma fara un “noapte buna”? raspunse imediat: nu. trebuia?

el: am nevoie de o minte clara ca a ta. sa rezolv ceva. poti?

mintea ei: cee? la ora asta? eu minte clara? da’ ce-s eu? robot? program non-stop?

dadu raspuns: da… ce pot sa fac?

in mintea ei: sa dormi?!?! hello?! ce faci?

o suna imediat.

– hey… mi-era dor sa te aud. nu ma pot concentra. ori sunt eu obosit… am un raport de facut sau de corectat si mie mi se pare ca ce e aici e SF. stai sa iti citesc?

– mda… zi!

(incepuse bine…sfarsitul il strica!)

– Bun… avem atatia oameni … si astia…dar ce iti zic eu tie de problemele mele… ce faci tu?

– nimic interesant. citesc.

– pentru mine e interesant tot ce faci. ce citesti?

– un secret.

– zi titlul.

– te rog! il tachina ea zambind.

ii simti zambetul si i-l intoarse:

– te rog, titlul.

– secretul medici. o carte aproape recenta – fata de filosofii mei preferati-…

– iarasi…

– din nou.. si aici e vorba despre.. familia Medici.

– vreau maine sa vorbim despre ea. cand te tin in brate.

– s-a facut.

isi spusera noapte buna si inchisera.

ea ramase cu o spranceana ridicata: voia sa ii zica problema lui insa a preferat sa nu…

el zambea. ii devenea familiara vocea dincolo de cuvinte. pana si pauzele ei -scurte- aveau rolul lor. stia sa il tachineze, insa nu vulgar sau brutal. cu naivitatea de copil si subtilitate feminina, chiar si cand ii lipsea tactul.

stinsera veiozele in acelasi timp.